Dus De Acasă.ro

Ryogoku – cu luptatori sumo si Akihabara cu otaku (22)

Daca va plimbati prin cartierul Ryogoku din Tokyo e posibil sa intalniti luptatori sumo pe strada. Am vazut arena unde se desfasoara luptele sumo si apoi am vizitat Muzeul Edo din acest cartier. Nu la mare distanta veti gasi o lume complet diferita in cartierul Akihabara. Lumea electronicelor a tocilarilor si a restaurantelor cu French Maid.

Urmare de aici.

Luptele Sumo.

Nu poti sa vorbesti despre Japonia fara sa-ti vina-n minte luptele si luptatorii sumo. E un brand national.

Imi amintesc ca urmarisem putin distrat cateva lupte, cand acestea erau difuzate pe Eurosport. Ce se intampla?

Doi grasi care se ciocneau si incercau sa se scoata dintr-un cerc. Cu cat esti mai gras, cu atat se pare ca e mai bine. Uneori era de-a dreptul comedie, ditamai grasocul versus un slabut care topaia pe langa cel mare. Al’ mare, il lua pe cel mic de o aripa si-l expedia in afara ringului in aplauzele si rasetele spectatorilor. Ciudati japonezii astia, gandeam atunci. 🙂 Nu ma asteptam ca intr-o zi sa citesc mai multe despre sport si sa-mi para interesant.

Un articol foarte bun in romaneste despre Sumo, am gasit aici, “Infruntarea gigantilor”, scris de Nicu Parlog. Pentru a nu repeta/traduce si eu aceleasi idei, redau un fragment din acest articol:

“Ce se intampla in Dohyo?

Dupa epoca Nara (645-794 e. n.), in care a avut loc unificarea Japoniei sub egida imparatului Temmu, intrecerile de Sumo au fost organizate in fiecare an, la ele participand luptatori veniti din toate colturile imperiului. Treptat, sumotorii, dupa cum sunt denumiti practicanti de Sumo, au invatat noile regulamente care au ramas neschimbate pana in prezent. In epoca Edo cuprinsa intre anii 1603-1868, Japonia a fost relativ pacificata, iar Sumo a cunoscut o mare extindere si a luat forma pe care o cunoastem si astazi. Meciurile de Sumo au loc in dohyo, ringul circular care are un diametru de 4,55 metri. Este construit pe o platforma din argila si este acoperit cu nisip amestecat cu sare pentru a asigura portanta si aderenta celor doi sumotori in timpul luptei. In mod traditional este inconjurat cu o bordura scunda realizata din paie de orez impletite. Orice depasire a acestei borduri duce automat la pierderea luptei. In centru sunt trasate doua linii pe care se pozitioneaza cei doi luptatori la inceputul confruntarii. La inceperea oricarui turneu de Sumo, se construieste un dohyo nou. Un acoperis construit sub forma unui altar shintoist este suspentat intotdeauna deasupra dohyo-ului.

Regulile sunt foarte simple si captivante pentru oricine intra in contact pentru prima data cu Sumo. Japonezii spun oricui ca exista foarte putine lucruri atat de simple, frumoase si onorante precum urmarirea unui turneu de Sumo. Pentru a castiga confruntarea, sumotorii sau rikishi cum mai sunt denumiti, trebuie sa-l forteze pe adversar sa atinga solul cu orice parte a corpului sau sa-l impinge in afara cercului din paie de orez care margineste dohyo-ul. Pentru acesta luptatorul trebuie sa faca apel la cele 48 de tehnici kimarite autorizate de regulament. Sunt interzise cu desavarsire smulgerea parului, strangularile si orice lovitura de pumn sau picior. Rikishi sunt autorizati sa apuce mawashi – centura lata din matase care cuprinde mijlocul adversarului. Luptele sunt electrizante, de obicei dureaza cateva secunde, rareori doi luptatori de valori sensibil egale, apuca sa lupte mai mult de minutul clasic al unui meci de sumo.

Viata unui sumotori

Asociatia se Sumo din Japonia este forul suprem care se ingrijeste de destinele oricarui copil care se indreapt spre onoranta cariera de sumotori. Viitorul rikishi intra pe portile salilor de antrenament cand se afla in intervalul de varsta 8-10 ani, perioada considerat propice pentru inceperea extenuantelor antrenamente de Sumo. Odata intrat in universul Sumo, tanarul luptator trebuie sa se supuna traditiilor ramase neschimbate de sute de ani. Pentru inceput, va astepta sa-i creasca parul indeajuns de lung incat sa i se formeze un Chomange, adica o pieptanatura cu coc asemanatoare cu cea purtata de samurai in perioada Edo. Orice nou luptator de sumo primeste un nume nou, Shikona, numele primit este adesea metaforic, o mare parte din rikishi numindu-se astfel Marele Val, Sunetul Greu al Iernii sau Muntele Singuratic.

Antranamentele sunt foarte dure, iar rata accidentarilor este printre cele mai mari in randul tuturor sporturilor. O sesiune de antrenament consta de obicei in ridicarea de greutati, exercitii de mobilitate si asuplizare a tuturor articulatiilor, coloanei vertebrale si muschilor picioarelor. Dupa aceasta urmeaza lupte nesfarsite cu partenerii de antrenament. Un exercitiu foarte original efectuat de rikishi, consta in impingerea si izbirea din ce in ce mai puternic a unui stalp masiv din lemn pozitionat in mijlocul salii de antrenament. O parte foarte importanta a pregatirii unui sumotori consta in respectarea cu strictete a dietei specifice care-i permite acestuia sa ajunga la dimensiunile impresionante atat de caracteristice pentru cei care au ales calea Sumo. Fiecare sumotori mananca intre 5-9 mese pe zi. De obici se sare peste masa de dimineata, maestrii instructori considerand ca inceprea antrenamentului cu stomacul plin aduce ghinion. Cel mai des intalnit fel de mancare este traditionalul Chankonabe, adica meniul sumotorilor! Este compus de obicei din legume, carne de pui si peste, toate gatite impreuna intr-un singur vas imens. Alturi de acesta reteta, sumotorii consuma zilnic cantitati imense de orez. Orice rikishi consuma o varietate de bere specifica realizata din ingrediente naturale. Toate aceste eforturi sunt destinate trensformarii cat mai grabnice a tinerilor luptatori in colosii care mai tarziu vor zgudui ringurile la propriu!

Yokozuna – Muntele viu

Rikishi sunt organizati dupa o ierarhie care tine cont de victoriile lor in turnee. Incepatorii sunt numiti Mae-Zumo, urmati de Mae-Gashira, Komusubi, Sekiwake si in sfarsit Yokozuna, cel mai ravnit titlu, campion al campionilor. Odata obtinuta acesta distinctie suprema in lumea Sumo-ului, titulatura de Yokozuna este pastrata pentru toate viata, cel care a obtinut-o ramanand in poseseia acestui titlu chiar daca urmeaza sa fie infrant in turneele viitoare. Marii Yokozuna sunt cei desemnati sa tina ceremoniile sacre din deschiderea turneelor anuale Basho. Invesmantati cu sorturile de ceremonie (kesho mawashi) si cu cingatoarea impletita (tsuna), yokozuna performeaza dansurile Unryu si Shiranui. La ceremonia de incheiere a turneelor, celui mai respectat Yokozuna-i revine onoarea de a inchide turneul printr-un dans cu arcul denumit Yumitori-shiki. La sfarsitul fiecarui meci de Sumo, rikishi sunt platiti in sume de bani oferite in plicuri de catre arbitru invingatorului. Bineinteles Yokozuna sunt cel mai bine platiti. Orice Yokozuna castiga astfel circa 25 000 $ la fiecare confruntare castigata.

Ideea preconceputa ca sumotorii nu sunt decat niste indivizi supraponderali care castiga meciurile doar pe seama dimensiunilor fizice impozante, este doar un mit popular demontat de ultimele cercetati in domeniu. Astfel in ciuda aparentelor, sumotorii au o masa musculara extrem de dezvoltata sub stratul de grasime care serveste drept amortizor natural al socurilor. Un sumotori este deci deopotriva mare, greu, iute si puternic. Gras si greoi? Niciodata! Totusi aspectele negative ale Sumo-ului profesionist se fac simtite odata cu inaintarea in varsta a performerilor. Din nefericire, datorita antrenamentelor si turneelor extenuante, luptatorii de Sumo au o speranta de viata de doar 60-65 de ani, cu 10-15 ani mai putin decat media de viata a barbatilor japonezi. Printre sumotori riscul imbolnavirii de diabet, hipertensiune arteriala si atacuri de cord, este unul destul de ridicat. In plus, consumul masiv de bere duce la aparitia bolilor de ficat, alaturi de articulatiile ranite de efortul supraomenesc la care sunt supuse de-a lungul vietii.

Era absolut firesc, sa-mi doresc sa vad si eu niste luptatori sumo in actiune. Am verificat de acasa cand au loc turneele de sumo, dar din pacate in perioada cand eram eu in Japonia, nu se defasura nici unul. Ce alte optiuni aveam?

Vazusem cateva documentare turistice si-n mai toate, ghizii asistau la antrenamentele de dimineata ale luptatorilor – numite “keiko”. Acelasi “club” de sumo, l-am gasit in mai multe documentare video. Majoritatea cluburilor insa, nu se dau in vant dupa turisti. Am incercat sa gasesc si eu un club si l-am gasit pe acesta – Arashio Beya. Vad ca acum au actualizat pagina. Turistii erau bine veniti sa priveasca de pe o bancuta (unde incapeau vreo trei-patru), sau din strada, pe geam (unde incapeau maxim vreo 12). Strada e stramta si nici acolo nu incap foarte multi “at one time”. Imi scrisesem adresa acestui club pe undeva si m-am gandit ca-l voi gasi si voi putea trage si eu o ocheada pe geam.

Clubul se afla in cartierul Ryogoku, nu departe de primul hotel la care am stat – „Nihonbashi Villa Hotel” (vezi impresii). Langa statia Ryogoku, de pe linia JR Sobu, se afla Ryogoku Kokugikan, cea mai mare sala de intreceri sumo din Japonia si locul unde sunt tinute marile turnee. Cum era si de asteptat, pe langa Kokugikan, isi au sediul mai multe “cluburi” de sumo, iar cartierul Ryogoku e vazut drept cartierul luptatorilor sumo.

Auzisem/citisem de acest cartier prin mai multe ghiduri si ma asteptam sa gasesc ceva luptatori pe aici. Cartietul l-am vizitat de mai multe ori, de vreo 2-3 ori singur, si o data cu sotioara. Dimineata, mai ales in primele zile, nu aveam somn si m-am dus in cateva escapade rapide, pana se trezeste printesa.

Chiar langa hotelul nostru era un pod, care ducea inspre Ryogoku. Podul de pe linia Sobu, e doar pentru trenuri si nu poate fi traversat pe jos.

In ghidul “Tokyo Handy Guide”, Ryogoku e legat cu raul Sumida si cu Tokyo Sky Tree. Personal, pentru cei care nu stau in zona, cred ca e mai bine de legat cu Akihabara, deoarece sunt pe aceeasi de tren – linia Sobu. Tokyo Sky Tree, desi se vede din Ryogoku e destul de departe si e mai istet de legat cu Asakusa.

Pentru a salva timp, voi vorbi foarte pe scurt si despre Akihabara, in acest review.

Cealalta atractie principala a cartierului este Edo-Tokyo Museum. El se afla in imediata apropiere a lui Kokugikan si ambele se pot zari din gara. E foarte usor de ajuns la ele.

Plimbare de dimineata, de unul singur, in primele zile – sau “la vanatoare de rikishi”.

In prima escapada pe care am facut-o, in cautarea cluburilor de sumo, am dat si peste primii (si singurii) luptatori pe care i-am vazut. Erau doi, of “lower rank”, imbracati in kimonouri si slapi. Slapi moderni, nu traditionali. 🙂 De la hotel, am trecut podul “Ryogoku Bashi” si erau la relax si povesti pe malul Sumidei. Nu aveam un plan sa vizitez ceva anume, ci era mai mult o rataceala prin cartier.

Mi-a placut ca mai peste tot sunt harti, care-ti arata unde esti si ce gasesti prin apropiere. Chiar langa pod, era o ditamai piatra pe care era scrisa o poezioara. Pe harta am vazut ca e vorba despre un “Epigraph of Otaka Gengo”. Din cate am inteles, e vorba despre un renumit poet care si-a facut veacul prin zona.

In apropiere se afla si-un cimitir, iar langa intrarea la cimitir era un turn inchinat victimelor care au murit intr-un incendiu acum cateva sute de ani. Langa cimitir, este si un templu – Eko-in. Un lucru care l-am observat, e ca trecatorii (in special cei in varsta), cand treceau pe strada prin fata portii Tori, se opreau, se intorceau cu fata inspre templu si se inclinau adanc – ceva similar cu a-ti face cruce cand treci prin fata bisericii.

Ca si locuintele, cimitirele sunt si ele inghesuite. Cei trecuti in nefiinta, cred ca sunt incinerati si se ingroapa doar cenusa, in acelasi mormant/cripta, avand loc toata familia. Nu am aprofundat problema.

La mai multe morminte erau flori, sau betisoare parfumate. Tot la morminte erau si un fel de stacheti de lemn pe care era scris ceva. Nu am inteles exact ce reprezinta.

Cartierele, de obicei au cateva artere si bulevarde mari, iar in rest, stradute foarte stramte, fara trotuare, cu stalpi plini de cabluri pe marginea drumului. Nu ingroapa cablurile, datorita cutremurelor. In loc de trotuare sunt trase niste linii, care delimiteaza un spatiu de aproximativ 1 metru, pentru pietoni. Aceste stradute laterale sunt foarte linistite.

Am ajuns si langa Kokugikan, dar era prea de dimineata pentru a-l vizita si din cate intelesesem din ghiduri, nu prea ai ce vedea cand nu sunt turnee. Au o singura camera, care e muzeu.

La a doua vizita, undeva dupa amiaza am venit cu sotioara la Edo-Tokyo Museum.

Edo-Tokyo Museum.

Pagina oficiala: edo-tokyo-museum.or.jp

Deschis 9:30-17:30.

Sambata 9:30-17:30.

Inchis: Luni.

Intrarea: 600 yeni.

Muzeul se vede de pe peronul garii si intrarea e cumva in spatele Salii de Sumo. Din gara, trebuie sa folositi West exit, pentru a ajunge la el.

Intre Kokugikan si Edo Tokyo Museum, e un fel de alee pietonala si e folosita drept scurtatura de catre cei care vin la tren. Indreptandu-ne spre intrarea la muzeu, de dupa colt, a aparut un grup de doamne imbracate traditional si o multime de studenti. Fie a fost un grup care a vizitat muzeul, sau exista o scoala prin apropiere si tocmai studentii iesisera de la ore. Banuiala mea e ca e o scoala pe acolo pe undeva si profesoarele cat si elevii se indreptau spre tren. Cred ca erau profesoare.

Mi-a placut modul lor de a se imbraca si trebuie sa recunosc ca hainele le dadeau prestanta. Am reusit sa facem cateva poze cu ele (in miscare). 🙂

Cladirea in care e adapostit muzeul e destul de ciudata. Nu stiu care-i ideea… dar e un fel de modernism japonez, cu “trimiteri” la constructii traditionale, care mie imi scapa. Sunt niste piloni imensi, pe care e sprijinita structura. Dupa ce iti cumperi bilete de afara, urci pe o scara rulanta pana la etajul cinci.

Ideea muzeului? Sa ne prezinte orasul Tokyo, din perioada Edo pana in prezent. Atat acest muzeu, cat si Muzeul Shitamachi despre care am vorbit aici, plus inca unul, despre care am sa vorbesc, gen “Muzeul Satului”, in aer liber, apartin de Tokyo Metropolitan, aia cu cladirea TMGB, si se axeaza pe istoria orasului Tokyo. La etajul 5, exista o reconstructie a podului Nihonbashi, care trecea peste raul Nihonbashi si era vazut ca sfarsitul drumului care lega Edo de Kyoto. By the way, “Edo”, e numele vechi al Tokyo, nume care a fost preluat mai apoi de intreaga perioada a shogunatului familiei Tokugawa. Aceasta zona era considerata kilometrul zero al tarii si de aici se masurau distantele.

Nu am sa vorbesc mult despre muzeu –am sa pun cateva poze. Spun doar ca merita vizitat, pentru a intelege cultura japoneza. O idee buna, ar fi sa-l vizitati intre 10:00 si 15.00, cand gasiti ghizi voluntari. Intreaga experienta e mult mai interesanta daca veti folosi un ghid. Noi venisem dupa 15:00 si nu am mai beneficiat de serviciile lor.

Inauntru sunt mai multe machete, care ne arata cum arata orasul odata, si mai multe case vechi cu diferite manechine, chiar si un teatru kabuki in marime naturala. Ceva armuri, baldachine, risti etc. Diferite ateliere si cum era viata mestesugarilor. Un atelier cu vechi “benzi animate”, si cum erau produse etc. Muzeul e aranjat cronologic si trece mai apoi la Imparatul Meiji si vesternizare. Cum au aparut tramvaiele trase de cai, cum s-a trecut la un nou stil de constructii cu influente vestice etc. Mai apoi, au o zona dedicata bombardamentelor suferite de Tokyo, in al doilea razboi mondial. Orasul a fost foarte afectat de aceste bombardamente… si ni se prezinta si perspectiva japoneza, intotdeauna urmata de… ”everything for pace”, si “never again”. etc.

Cand urmaream documentarele despre razboi, in care americanii bombardau de mama focului orasul, ma ataca un japonez, alt vizitator, in engleza, direct, fara hello… :

“-Why do you visit this museum? ”

In prima instanta, m-am blocat. Ma gandesc, ce draqu vrea asta?

Ii spun ca “to learn about the culture and the japanese people”. El incepe sa-mi explice ca a fost prin America si a stat acolo. Credea ca-s american. Ii zic: stai oleaca, nu tot ce zboara e yankeu. Mai sunt si alte popoare. Eu mi-s european.

Mi-a explicat ca era curios, de ce viziteaza strainii muzeul. Credea ca strainii (americanii adicatelea) cand vorbesc despre Japonia, stiu doar despre anime, manga, roboti… si din astea. Dar ca nu-i asa si ca el insusi vrea sa invete mai multe despre istoria tarii/orasului, ca sa stie ce sa raspunda daca e intrebat.

Ia si invata, m-am gandit. 🙂 Uite de aia sunt bune muzeele de acest gen.

Deci daca vreti sa invatati mai multe despre istoria orasului Edo, vizitati si acest muzeu.

Dupa muzeu, am mai dat o raita prin cartier, unde am gasit o strada, cu fel de fel de statui in miniatura a campionilor sumo si amprente ale mainilor lor. In departare am vazut si acoperisul unui templu si am zis, ca mai am ce face intr-o escapada matinala.

In alta dimineata, am pornit din nou, in speranta ca voi da peste un club de sumo. Nu stiu daca e corecta traducerea “club”, in engleza ei le spun “stable”. Desi am gasit cateva pe harta, nu am reusit sa le localizez si-n real life. 🙂 Sunt case obisnuite, in care “the stable master”, locuieste cu sotia si cu luptatorii. De multe ori, toti luptatorii stau in aceeasi camera, avand fiecare grija de propriul “futon”. In garajul din spatele casei, au amenajat, “dohyo-ul” unde se antreneaza. Se trezesc de dimineata, pe la 6:30 si trec direct la antrenamente, fara papica. Antrenorul, are un loc special de unde-i supravegheaza. Aceeasi luptatori dintr-un stable, sunt pe diferite ranguri, iar cei mici, sunt servitorii celor mari. Dupa antrenamente, trebuie sa ajute la curatenie, sa-i ajute sa-si faca cocul, sa mearga la cumparaturi etc. Mai ales pentru cei tineri, viata e destul de dura la inceput. Daca reusesc sa o duca si ajung staruri, devin boieri. 🙂

In sumo, intrau de obicei copii din familii sarace, iar luptatorul intra in grija clubului. Asta era noua lui familie. Acolo dormea, acolo manca etc.

In prezent, sportul e dominat de straini. Primul yokozuna strain, a fost Akebono, care e un american din Hawai. Apoi la putere au ajund mongolii, cel mai reprezentant fiu al acestora fiind Asashōryū Akinori (en.wikipedia.org/wiki/Asa … y%C5%AB_Akinori) sau “Dragonul Albastru de Dimineata”, care a dominat sportul pana de curand, cand a fost obligat sa se retraga. Federatia de Sumo, vrea sa impuna reguli, pentru a opri invazia de luptatori straini. Se vorbeste ca va fi voie de a recruta doar un singur strain/ de club.

Pe langa mongoli, mai avem un estonian, Baruto, un bulgar… americani etc.

Plimbarea prin cartierul luptatorilor sumo a fost interesanta, dar locul lor de antrenament mi-a scapat. In afara de cei doi rikishi, pe care i-am vazut sub pod, nu am mai dat peste altii. Cartierul cu ale lui stradute laturalnice, e foarte adormit.

Lucruri care mi-au placut. Pe geamul unei frizerii, un poster cu un luptator sumo, intrand in ring. I se vede doar mana, cand arunca sare, dar banuiesc ca e Asashori. Mai apoi postere cu echipa de baseball favorita si cu ultimul politician care se bate-n alegeri.

Am trecut si pe langa un sento (baie comunala) si am vazut ca aveau preturi destul de bune la masaj. 🙂

Aaa… templul… despre care vorbeam. Avea din nou de-a face cu bombardamentele americanilor asupra orasului. In spatele templului era un fel de mini-park, in care erau expuse diferite chestii de la razboi, toate topite de bombe. O masina veche, o lada de cuie, o teava de apa sparta… etc. Imi imaginez ca zona a avut mult de suferit atunci. In templu, era un sul, cu numele tuturor civililor care si-au pierdut viata in bombardamente.

Interesant de vizitat cartierul, dar in afara de Edo-Tokyo Museum, nu prea aveti ce pierde mult timp pe aici. Eu am vizitat zona de mai multe ori, datorita apropierii de hotel si am putut lua pulsul vietii linistite de cartier.

Am spus ca am sa vorbesc si despre Akihabara, in acest review, datorita conectiei de pe linia Sobu si datorita faptului ca aceste doua cartiete pot fi unite.

Cartierul Akihabara

Akihabara, e “otaku heaven” si locul celor impatimiti de electronice. “Otaku”… sau “nerd” (vorba englezilor) e persoana care sta mai mult inchisa in casa si e obsedat de un anume hobby. Benzi desenate, jocuri etc.

In Akihabara, pe Electrict Street, se gasesc diferite magazine de electronice cu de toate. De Yodobashi Camera, am pomenit, dar mai sunt si altele. Cumparatorii vizati, sunt in special japonezii, dar mai sunt si chestii pentru straini.

Sunt etaje intregi cu suveniruri si chestii pentru straini. La electronice, in zonele unde sunt vizati strainii, sunt angajati ceva pakistanezi.

Multe dintre computere si jocuri, sunt gandite doar pentru piata japoneza. Magazinele de suveniruri pe care le-am vizitat eu, nu prea mi-au placut. Mult kitch si slaba miscare. Raman la parerea ca Oriental Bazaar, mentionat intr-un review precedent e cea mai buna optiune.

Preturile mi s-au parut marisoare… si multe chinezisme si-au facut loc si pe aici. Am vazut ceva turisti chinezi, care erau cel mai mult interesati de fierbatoarele de orez.

O alta caracteristica a cartierului, sunt restaurantele in care chelneritele sunt imbracate in “french maid”, sau in caractere si interactioneaza cu clientii timizi, “otaku”, care-si satisfac fanteziile.

Le fac masaj, recita poezii, canta catecele, se joaca impreuna pe Playstation etc. Am vazut mai multe astfel de fetite, facandu-si reclama.

Daca sunteti “otaku” si colectionati benzi desenate, jucarioare, vechi jocuri Sega, sau mai stiu eu ce –this is the place. Se spune ca daca nu reusesti sa-l gasesti in Akihabara, nu-l vei gasi nicaieri. Orice tine de electronice si hobbyuri de “tocilar” – aici e locul unde le gasiti.

Am sa explic mai multe prin poze. Sper sa fie interesante.

Citește și continuarea aici.

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.