Dus De Acasă.ro

Muzeul Satului, Rainbow Bridge si baie la Onsen (23)

Ati fost vreodata la o baie japoneza la un onsen sau un sento? Am vazut una istorica la un muzeu al arhitecturii japoneze iar apoi, intr-o seara am incercat una moderna. A fost cu peripetii. 🙂

Japonia46
Urmare de aici.

In acest review am sa vorbesc despre doua locatii.

Prima este “Muzeul Satului” – asta-i denumirea data de mine – (denumirea oficiala e “Musashi – Koganei Edo-Tokyo Open Air Architectural Museum”), iar a doua zona este Odaiba, cu “Oedo – Onsen Monotagari” si The Rainbow Bridge. Cele doua locatii nu sunt aproape una de alta si nu cred ca-i cea mai buna ideea de a le face in aceeasi zi, dar le-am unit deoarece vreau sa folosesc pozele facute la Muzeul Satului, intr-un onsen istoric (nefunctional), pentru a explica, cum sta treaba intr-un onsen modern. Pentru motive lesne de inteles, nu am putut face poze la Onsen, in zonele “fierbinti”. Din aceasta cauza, mi se pare logic sa vorbesc despre aceste doua zone in acelasi review, pentru a avea pozele la un loc.

Teoretic le-as fi putut uni deoarece Onsenul merge bagat in orice seara. E deschis toata noaptea si e mai istet sa mergeti acolo tarziu, cand sunteti rupti de oboseala si dupa ce in timpul zilei ati mers mult pe jos si ati vazut ceva muzee care au progamul mult mai scurt.

Sa incepem cu prima parte a zilei.

“Musashi – Koganei Edo-Tokyo Open Air Architectural Museum”

tatemonoen.jp

Deschis: Marti-Duminica Apr. -Sep. 9.30-17:30; Oct-Mar pana la 16:30

Bilet: 400 yeni

Pe scurt care-i ideea? E aceeasi treaba ca Muzeul Satului din Bucuresti. Locuinte vechi din diferite parti ale Japoniei, au fost demontate si reasamblate la acest muzeu si prezinta evolutia arhitecturii japoneze de-a lungul timpului si diferitele stiluri de constructie. Muzeul ocupa vreo 7 hectare si e undeva la periferia de Vest a Tokyoului. Informatiile de a ajunge acolo din Frommers Tokyo:

“3–7–1 Sakura-cho, Koganei-shi. & 042/388-3300. Admission ¥400 adults, ¥200 children and seniors. Tues–Sun 9:30am–5:30pm (to 4:30pm Oct–Mar). From Shinjuku Station, take the rapid Chuo Line about 30 min. to Musashi-Koganei Station. Take the north exit and board bus no. 2 or 3 (departures every 7 min.) for a 5-min. ride to Koganei Koen Nishi Guchi stop, from which it’s a 5-min. walk; or board bus no. 4 or 33 (departures twice an hour) to Edo-Tokyo Tatemono-en-mae stop, from which it’s a 3-min. walk. ”

Frommer spune, sa pornesti din statia Shinjuku, pe “Chuo Line” [Rapid Service]. Aceasta linie porneste de fapt din Tokyo Station. O alta linie, e “Chuo Line Sobu Line [Local Train]” si se poate veni cu aceasta linie din Akihabara, Asakusabashi, Ryogoku etc. Desi ambele trenuri, au cateva gari comune, trebuie schimbat pe Chuo Line [Rapid Servicee], pentru a ajunge pana la statia Musashi-Koganei.

De dimineata am luat, aceasta Chuo –Sobu Line, de langa hotelul nostru Nihonbashi Villa (vezi impresii), din statia Asakusabashi. Nu am schimbat in Shinjuku, ci in una din statiile comune mai mici, am uitat in care, si am trecut pe Chuo Line [Rapid Service]. M-am gandit ca-n statiile mai mici e mai usor de facut transferul.

Calatoria de la hotelul nostru, a luat mai mult de o ora. Deci sa aveti in calcul, pe putin doua ore pierdute cu calatoria pana la acest muzeu. Tokyo la periferie, e o intindere de acoperisuri si cablaraie.

Ajungem in gara, folosim North Exit si ajungem in statia de autobuze care e exact in fata garii. In ghidul care-l aveam cu mine, Japan by Rail scria: “Take the JR Chuo Line from Shinjuku to Musashi-Koganei (25mins) and then either walk (15-20 min) or take bus (Nos 12,13,14,15 or 21; about 10mins; 170 yeni) to Koganei-koen Nishiguchi from bus stand No 2. ”

Ma pun sa caut Bus Stand No 2 si-l gasesc. Asteptam de prostim, dar nu vine nici un autobuz la “standul” nostru. Afara o vantoasa… de te rupea la oase. Sotioara deja era nervozata… ca facusem o ora cu trenul si eu ii promisesem ceva prin apropiere 🙂

La celelalte Bus Stop-uri, japonezii se puneau frumos la coada, chiar si atunci cand nu era autobuz, iar la vreo 7-10 min, aparea unul si plecau. La stopul nostru liniste. Ce naiba am facut? Am gresit stopul?

Pana la urma observ, ca acolo unde era scris No 2, fusese lipita o banda adeziva ceva, care se dezlipise de la ploaie. Banuiala mea e ca au schimbat rutele, sau stopul… sau ce-o fi fost. In celelalte autobuze nu am avut curaj sa ma urc… -cine stie unde ma duceau. Asa ca am pornit pe jos. (15-20 de min)

E o strada, in dreapta cum stai cu spatele la gara si se merge in linie dreapta, pana la un parc in care se afla muzeul, tot undeva in dreapta.

Cu expeditia asta, am folosit si cuvintele magice: “-Chotto sumimasen”. Intr-un documentar pe care-l vizionasem acasa, facut de cei de la televiziunea nationala japoneza, se facuse un experiment. In fata unei gari, o turista incerca sa ceara directii de la trecatori. Cand ii aborda direct in engleza, foarte multi nu se opreau. Din cate am inteles, sunt foarte rusinosi si le e si frica sa nu dea sfaturi gresite, din cauza ca nu inteleg. In al doilea experiment, turista foloseste formula: “-Chotto sumimasen”, care inseamna ceva de genul, “Ma scuzati /nu vreau sa deranjez“ – si e folosita ca abordare cand vrei sa intrebi ceva. De aceasta data, majoritatea trecatorilor se opreau, chiar daca mai apoi continuau in engleza sau tarzana. Deci important, folositi formula “-Chotto sumimasen”, cand vreti sa intrebati directii.

La niste intersectii, unde nu eram sigur pe unde sa o iau am abordat un batranel, dupa ce i-am bagat “-Chotto sumimasen”, i-am aratat in ghidul pe care-l aveam, numele muzeului scris in japoneza si ne-a aratat pe unde sa o luam.

La perifierie, am dat peste multe mamici pe biciclete, cu unul sau doi plozi dupa ele, mergand la cumparaturi. O alta amintire placuta, e un mini-altar shinto, (ca un fel de capelita la noi), unde te puteai ruga.

Ok. Destul cu traseul. Am ajuns la muzeu. Era sfarsit de saptamana si in parcul din fata muzeului era facut un fel de bazar in aer liber cu diferite tarabe.

Am sa atasez si o harta a muzeului. Noi am pornit din partea stanga, urmand numerele de pe brosura pe care am luat-o de la intrare.

Fiecare casuta se poate vizita si inauntru – sunt cu mobilier si sunt aranjate in stilul vremii. La mai toate, trebuie sa te descalti inainte de a intra inauntru.

Una dintre primele case care le-am vizitat inauntru a fost: “W8 – Farmhouse of the Tsunashima Family”

O casa din “mid-Edo period” – 1603 -1867, a unei familii de fermieri. Nu intru in termeni tehnici, deoarece nu-i prea stiu. Din afara, casa arata ca o casa taraneasca de la noi, in 4 table, cu acoperis de stuf. Inauntru voluntarii faceau focul. Focul este facut in mijlocul incaperii si fumul se ridica direct la acoperis. Nu au vreun horn. E important ca sa faca focul (chiar si acum) in casele astea vechi, pentru a intretine acoperisul si a omora insectele care se aciuiaza acolo. Fumul iese pe la colturi. Pentru acoperisuri foloseau bambusul. Bambusul este foarte folosit in mai toate constructiile.

In partea din dreapta a casei (sub acelasi acoperis) era un fel de sopru, cu pamant batatorit, unde puteai intra incaltat. Cand treceai in partea cu podea de lemn, trebuia sa te descalti.

O prajina mare de bambus, atarna din acoperis deasupra focului si de ea era legata un carlig, pe care se agata ceaunul. La capatul prajinii de bambus, se pun niste figurine in forma de pesti, similare cu acelea folosite la acoperisurile castelelor (la colturi) – deoarece se spune ca ele protejeaza impotriva focului.

In curtea fermei, era si un granar, pe patru stalpi, “W3 – elevated Granary from Amami-Oshima Island” – unde se depozitau granele, care erau astfel protejate de umezeala si de soareci.

O alta casa de fermieri, era “W4 – Farmhouse of the Yoshino Family”, o casa de fermieri mai bogati. O chestie care arata prosperitatea era “shikidai-ul”, un fel de camera de primire si o treapta mare de lemn la intrare.

La “W5 House of the Leader of the Hachioji Guards”, avem o casa a unei capetenii de samurai si desi mai mica in dimensiuni, prezinta caracteristicile “upper class”, shikidai-ul si treapta de lemn.

Inauntru, camerele sunt foarte austere. Tatami pe jos si cam atata. Toatela era si ea intr-o parte laterala a casei, nu trebuia sa mergi in fundul curtii – chiar a fost amuzant, ca la o toaleta din asta istorica era o tablita cu “Out of order”. :)) Probabil ca au fost turisti care au incercat sa o foloseasca.

In mai fiecare casa era cate un voluntar, care iti putea da informatii daca doreai. Majoritatea nu prea stiau engleza, dar incercau sa fie de ajutor.

Mergand cronologic, in casele de mai tarziu, incep sa apara pianele, ceramica etc., dar la etaj, aveau camera in stil japonez, cu tatami si futoane. Chiar il intrebasem pe un voluntar, dormitoarele sunt la etaj?

Si mi-a spus, ca-n casele japoneze, nu exista ideea asta de “dormitoare”. O camera are mai multe intrebuintari. E dormitor noaptea, ziua e living room etc. Nu i se pune o ethicheta si ramane asa. Interesant conceptul.

Pe langa case obisnuite, mai au magazine, baruri de sake, o baie comunala etc. Ar fi prea mult sa scriu la fiecare-n parte, poate mai adaug cate ceva pe la poze. Muzeul e impartit in trei zone, West Zone, Center Zone si East Zone. E bine de inceput din West zone, unde sunt casele mai vechi, de fermieri si samurai. In East Zone, e o strada mai lunga cu diferite cladiri, mai moderne si de la oras, de obicei case de mestesugari si comercianti.

La “C6 Tea Arbour “Kaisuian”, avem si o cladire unde se servea ceaiul. Aceste Tea Houses, erau undeva intr-o gradina, in spatele casei. Cand intrai intr-un tea-house, treceai in alta dimensiune. Era o intreaga ceremonie. O mica alee, ducea la aceasta cladire, care de obicei avea un fel de intrare foarte joasa si intrai direct in genunchi. Armele nu se luau inauntru.

Personal, imi imaginez doi samurai, dusmani de moarte, avand o batalie din asta a ceaiului, dupa ce si-au lasat sabiile undeva la intrare.

Printre ceilalti turisti erau si cateva japoneze tinere imbracate traditional. Se vedea ca erau venite la o sedinta foto si nu erau obisnuite sa poarte acele haine. Pozele, insa, cred ca dadeau bine pe facebook.

La o cladire unde era sediul unui mestesugar, am gasit un individ, care confectiona nu stiu ce amulete, din carapace de testoasa. Toata ideea asta de a avea si ghizi (voluntari) care sa prezinte cum se faceau/fac unele meserii mi s-a parut foarte interesanta. Aveam cladirile unui croitor, unui mestesugar, magazin de umbrele, magazin de chestii pt. bucatarie, un magazin si un laborator de cosmetice etc. Am sa vorbesc mai multe despre ele la poze, deoarece e mai usor.

Sa trecem la ce ne intereseaza.

“E 4 Public bathhouse “Kodakara-yu” – o baie publica, ce se gasea/gaseste in mai toate cartierele. Intrarea era luxoasa, in stil chinezesc, iar aici ii gasim sculptati pe cei 7 zei ai norocului.

Se intra intai intr-o camera de schimb, unde erau niste cosulete in care iti puneai hainele. Fiecare isi lasa hainele intr-un cosulet si trecea la sectorul urmator. Inainte de a intra in bazinele cu apa fierbinte, trebuie sa te speli. Iti iei un scaunel mic si un fel de galetusa din lemn. Stai pe scaunel si-ti torni apa cu galetusa, sau daca e dus, faci direct dus. Dusul se face totdeauna asezat pe scaunel. De obicei in fata dusului gasesti si oglinzi.

Dupa ce esti curat, te bagi in bazinele cu apa fierbinte. Acolo stai doar sa te inmoi, nu te balacesti, nu te speli in bazin.

Prosopelele mici pe care le ai, nu ai voie sa le bagi in apa. De aceea majoritatea si le pun pe cap. Nu te bagi cu capul in apa. Stai cat poti in apa fierbinte, dupa care iesi, la relax, spalare etc.

Pe peretii unui sento, mai tot timpul se gaseste pictat Muntele Fuji. Este si asta o caracteristica a tuturor bailor comune japoneze.

Barbatii si femeile nu se spala in comun. Daca baia este destul de mare, au sectoare diferie, daca nu, ore diferite. La baile mai mari, pentru zona barbatilor se folosesc niste cearsafuri albastre, atarnate deasupra usii, iar pentru femei, culoarea rosie.

Acelasi sistem de a atarna un cearsaf franjurat, se foloseste si la restaurante si baruri. Stii astfel cand restaurantul este deschis sau inchis. La E3 – Bar “Kagiya”, avem un bar tipic, construit pe la 1856 si care a supravietuit atat cutremurelor cat si razboiului. De obicei sunt foarte mici, iar consumatorii sunt serviti direct la bar. Daca ai vreo 10 persoane inauntru, deja lucrezi la capacitate maxima. Sticlutele de sake, sunt incalzite intr-un aparat special. Am gustat intr-o zi niste sake de la magazin, dar nu mi-a placut.

Toate casele sunt extrem de interesante si recomand o vizita la acest muzeu, chiar daca e putin mai departe. Am sa mai povestesc pe la poze.

Partea a doua. – “The Onsen Experience”

Mi-am pierdut o gramada de timp, citind despre “onsenuri”. Japonia stand pe “linia de foc a Pacificului” (parca asa era, nu?), pe langa multe cutremure si vulcani, se bucura de foarte multe ape termale. Un „onsen”, e locul unde apa iese fierbinte direct din pamant. Un “sento” e o baie publica, unde apa este incalzita artificial.

Exista un top al diferitelor onsenuri din Japonia si sunt multe orase, care traiesc numai din asa ceva. Sunt onsenuri unde apa termala izvoraste langa un rau, sau direct langa mare, sau prin vreo insula. Desi le-am cautat, nici unul nu-mi pica bine de-a lungul traseului meu, de aceea am decis sa merg la cel din Tokyo. “Oedo-Onsen Monotogari”, e singurul (cred) onsen din Tokyo. Panza freatica cu “apa termala”nu se afla la suprafata in zona Tokyo, si la acest Onsen modern, au forat si au bagat tevi si aduc apa la suprafata de la nu stiu cate sute de metri adancime (..stati ca am gasit cati metri: 1400 de metri)

“Oedo – Onsen Monotogari”, se afla in zona Odaiba, care e o zona cu pamant recucerit din mare cu multe cladiri moderne. Am facut aceasta zona, intr-o dupa amiaza tarzie (pe la vreo 4, cred), deoarece vroiam sa prind si Rainbow Bridge.

Pentru a ajunge in zona Odaiba, se ia Linia Yurikamome (yurikzmome.co.jp), care are plecare din Shimbashi. Aici trenul e monorail si e fara conductor – aici e o alta companie privata. Nu intelesesem exact cum sta treaba la ei – si-mi cumparasem bilet de la automate (vand One Day Passes si fel de fel de variante) dar am observat mai apoi ca se putea folosi direct Suica.

Dupa ce pleaca din Shimbashi, trenul trece prin Shiodome, Takeshiba, Hinode (unde este statie la water taxi), dupa care urmeaza Shibauro-Fotu (asta e statia la care trebuie sa coborati daca vreti sa vedeti Rainbow Bridge) etc. Trenul trece apoi peste Rainbow Bridge. Urmatoarea statie e Odaiba-kaihin-koen, unde se poate vizita Marine Beach, un parc la malul marii, cu plaja artificiala, Little Hong Kong, cu multe restaurante etc.

La statia “Fune-no-kagukukan”, mi-ar fi placut sa vad Miraikan (Museum of Emerging Science and Innovation), dar nu am mai ajuns sa-l fac.

La alte stopuri de pe aceasta linie, mai gasim centrele Panasonic si Toyota. Mai sunt si altele. Nu mai intru in detalii.

Care a fost planul meu? Iau monorail din Shimbashi, cobor la Shibauro-Futo, trec Rainbow Bridge pe jos, iau din nou tren de la “Odaiba-kaihin-koen”, si cobor la Telecom Center, unde merg la Oedo Onsen Monotogari.

Am luat tren din Shimbashi si am coborat la Shibauro-Futo.

Aici folositi East Exit si mergeti vreo 10 minute de-a lungul drumului. In partea dreapta, veti avea drumul etajat si linia de monorail. Cand ajungeti aproape de pod, faceti stanga si veti gasi intrarea la lift. E usor de ajuns. Trebuie doar sa urmati drumul.

Daca-mi aduc bine aminte, intrarea la pod e gratuita. Cred ca ultima intrare era la ora 17:00 si noi am ajuns pe la fara un sfert. Erau doi mosuleti la baza podului. Ne-au intrebat daca vrem sa trecem podul pe jos… si le-am zis ca da. Venisem cam tarziu pentru treaba asta. In capatul celalalt al podului sunt alti paznici si astia de aici, comunica cu aia prin statii. Trebuie sa astepte pana nu mai e nimeni pe pod.

De la baza podului se ia un lift, pana la etajul 7. Ajunsi sus, daca faceti dreapta veti traversa podul pe partea lui nordica, iar daca faceti stanga, pe partea sudica. Partea de nord, mie mi s-a parut mai interesanta.

Am iesit pe pod… unde e mare galagie, de la traficul de masini. Sunt garduri, dar din cate am inteles sunt locuri special amenajate pentru panorame, pe la mijlocul podului.

Desi in prima instanta eram hotarati sa trecem pe jos, ajunsi sus ne-am razgandit. Nu mai aveam timp. De aceea am facut cateva poze si ne-am intors pe unde am venit. Astfel am iesit la timp. Mosuletii, deja incepusera sa inchida pe jos. Am facut cateva poze din partea de nord a podului, dar nu mi-au iesit foarte reusite. De aici se poate vedea Tokyo Tower (vechiul turn de televiziunea, versiunea Eiffel), iar undeva la dreapta The Ferris Wheel (ceva similar London Eye), care are 115 m, inaltime. Pentru a ajunge la roata, trebuie coborat la statia Aomi.

Deja incepea sa se intunece si dupa ce am zis ca nu mai trecem podul pe jos, am trecut si pe partea de sud a podului unde am facut cateva poze. De aici se poate vedea cladirea Televiziunii Fuji, care are un fel de sfera in varf. De asemenea mi-a placut “serpentina” care vine inspre pod.

Rainbow Bridge, isi ia denumirea, din felul cum e luminat noaptea. E luminat in diferite culori. Am impresia ca e la fel ca-n Osaka cu roata, lumineaza podul in functie de cum va fi vremea a doua zi. Daca va fi vreme buna o anume culoare, vreme proasta alta culoare etc. Cand am fost noi, podul era luminat pe verde.

Un pod si o zona care merita vazuta.

Ne-am intors la Monorail, si am trecut podul cu trenul. Deja se intunecase afara. Am coborat la statia Telecom Center. De la monorail se poate intra direct in Telecom, dar nu am fost sa vizitez.

Se ajunge destul de usor la cladirea Onsenului.

Povestesc pe scurt cum a fost la Onsen.

Oedo Onsen Monotogari

Pagina Oficiala: ooedoonsen.jp

Deschis in fiecare zi de la 11 dimineata pana a doua zi la 9 dimineata. E deschis zi si noapte.

Costuri: Adului (tot ce-i peste 12 ani) / 1980 yeni, iar in week-end 2.180 yeni.

Biletele se mai ieftinesc dupa 18:00; 1480 yeni pt. zi a saptamanii; 1680 yeni, in week-end.

Daca stati dupa 2, noaptea se mai adauga 1700 de yeni.

Deci, cea mai buna idee, e de-a vizita in orice zi din cursul saptamanii, dupa ora 18:00 si sa nu stati mai multe de 2, noaptea si veti plati 1480/yeni de persoana.

Atat am platit si noi, deoarece am ajuns dupa 18:00.

Cum ajungi, e o zona unde trebuie sa te descalti. Cum vezi tatami te descalti. Fiecare isi ia papucii si-i duce si-i pune intr-un dulap. Primele dulapuri sunt doar pentru papuci. Sunt si dulapuri pentru genti mari – gen coin-lockers, ca-n gari.

Mai apoi mergi la receptie, unde iti dau o cheie, care se pune pe mana. Nu se plateste nimic deocamdata. Totul se va plati la iesirea. Cu cheia care ti-o dau, si ti-o pui la mana, platesti peste tot inauntru. Mai apoi mergi la alt birou, unde iti alegi un yukata. Sunt yukata pentru femei si pentru barbati si au mai multe modele.

Spui baiatului, ce yukata vrei – fiecare model are un numar. Dupa ce ti-ai luat yukata, mergi in alta camera cu dulapuri. Femeile la femei, barbatii la barbati.

Aici, pe pereti, erau niste imagini care iti aratau cum sa te imbraci. Te dezbraci de toate hainele, ramai doar in chiloti si-ti iei yukata pe tine. Partea stanga, a capotului, trebuie sa fie peste partea dreapta. Cu partea dreapta deasupra, sunt imbracati doar mortii. Iei cordonul, te legi, dupa care muti nodul la spate, usor la dreapta.

Dupa ce te-ai echipat astfel, mergi intr-o zona comuna – barbati-femei, unde toata lumea umbla in kimonouri. Aici, toti sunt desculti si imbracati in kimonouri. Sunt mai multe restaurante si jocuri pentru copii, magazinase. Poti manca, bea bere etc.

Designul e un fel de stil din perioada Edo. Mi-a placut ideea asta de restaurante. Erau foarte multe familii cu copii. E o buna idee de a ramane cu chilotii pe voi pe sub yukata, in caz ca va asezati pe jos si uitati ca sunteti in kimonou.

Bun.

Mai exista si o camera mare cu tatami si mese joase si am vazut cativa care dormeau acolo. pare o idee buna… sa dormi acolo pana dimineata. Faci si baie si-n fond, per total iesi mult mai ieftin ca la hotel. Chiar mai ieftin decat o capsula.

Dupa ce ai mancat, baut etc. sau cand simti nevoia, ataci zona de bai. Aici femeile se separa de barbati.

Intri din nou intr-o camera cu dulapuri, unde iti lasi yukata si tot ce mai ai si ramai la fundu gol. Este unul acolo care iti da un prosopel mic, cat palma. Nu ai voie sa intri cu slipi sau cu prosop mare, la bai.

Iei prosopelul mic… mai acoperi cate ceva, daca esti rusinos, daca nu, nu si intri.

Chiar cum intri e un fel de ciubar mai mare, de unde iei apa cu o galetusa de lemn si te clatesti… uzi de cateva ori. Dupa care mergi in zona de dusuri. Dusurile si bazinele cu apa sunt in aceeasi camera.

Cauti un loc liber, iei un scaunel si te speli bine.

Dupa care ataci bazinele.

Bazinele cu apa sunt la diferite temperaturi si apa are diferite culori. Era apa rosiatica, apa alba ca laptele etc. Langa fiecare bazin, scrie care e temperatura apei. Vreo 40 de grade era maxim (parca). Nu mai tin minte. Cand intri in bazin, iti pui prosopelul pe cap… si stai si te inmoi.

Mai aveau si o sauna si langa ea un bazin cu apa rece ca gheata. Misto.

Mai aveau si un bazin afara, in aer liber, cu apa fierbinte si pietroaie mari prin el. Era februarie. A fost bine. Mi-a placut si aia.

Mai erau diferite bazine cu hidro-therapie. Per total o experienta foarte interesanta. Majoritatea erau japonezi, dar era si-un gaijin. Facusem o sauna buna si ma bagasem in bazinul cu apa rece… la care asta-mi spune: “-You must be scandinavian”. I-am zis ca “Nu”… mai la sud oleaca. 🙂

Sotioara experimenta si ea in zona “femei”. Dupa vreo 40 de minute/ o ora, ne-am intalnit iarasi in spatiul comun, si-am inceput sa impartasim impresii “anatomice” despre ce-am vazut.

O alta zona comuna, afara, era pentru picioare. Adica un fel de parau cu apa fierbinte, pe fundul caruia erau pietre marunte. Mergeai prin apa aia si-ti facea un fel de reflexo. Mai aveau o colibuta, unde era pesti din aia ciupitori, dar trebuia platit extra.

De asemenea mai aveau zone unde faceau impachetari in nisip fierbinte, sau zona cu piatra fierbinte, unde puteai sta intins – ceva gen hamam. Toate erau la extra-cost si nu le-am mai incercat.

Sotioara a incercat un masaj.

Peste tot se platea cu cheia de la mana. La sfarsit de sedinta, mergeai cu cheia si-ti plateai toate datoriile.

Per total, o experienta foarte interesanta pe care v-o recomand.

Mai explic prin poze.

 

Citește și continuarea aici.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.