Dus De Acasă.ro

Shinjuku, Harajuku, Shibuya si triburile urbane (21)

Pe langa obiectivele din zona Shinjuku, Harujuku, Omotesando, si Shibuya una dintre ocupatiile unui turist serios ar trebui sa fie urmarirea personajelor din zona – sau cum ar spune englezii: sa faca putin ‘people watching’. La capitolul ‘personaje’, aceste zone exceleaza.

 

Urmare de aici.

Pentru reviewul de azi am sa vorbesc despre urmatoarele zone. Shinjuku, Harujuku, Omotesando, si Shibuya. Sunt vreo 4,5 statii pe linia Yamanote, una dupa alta si mi s-a parut logic sa le unesc.

Vreau sa ma concentrez nu doar asupra obiectivelor, ci am sa incerc sa spun cate ceva si despre oameni si cultura japoneza. Sa vedem ce mi-a iesi.

Sa incepem cu Shinjuku.

Aici e “Manhattan-ul” orasului Tokyo, cu o serie de mai multi zgarie nori. Pe aici veti gasi foarte multi “salarymen” care lucreaza fie la stat fie la companii private. Pincipalul obiectiv din Shinjuku este:

Tokyo Metropolitan Goverment Building (Shinjuku)

Pagina oficiala: metro.tokyo.jp/ENGLISH/TMG/observat.htm

Deschis 9:30 a. m. – 11:00 p. m.

Costuri: gratis.

Sunt doua turnuri si in unele zile, unul se inchide mai repede.

Ma interesa sa vad orasul atat noaptea cat si-n timpul zilei si mai aveam de ajuns si la Tourist Information Office care se afla in aceeasi cladire la etajul 1.

In prima zi cand am venit, am fost singur, dupa ce s-a intunecat. Este destul de usor de ajuns din gara, deoarece se zareste cladirea, apoi mai sunt si indicatoare catre ea. E mai greu pana iesi din gara, deoarece Shinjuku e una dintre cele mai aglomerate gari din Tokyo – cu vreo 3 milioane de pasageri pe zi.

Am gasit cladirea, am intrat inauntru si am asteptat putin la lift. Se face un control foarte succint de securitate. Am fost urcati in lift si trimisi cu inchinaciuni de 45 de grade, la etajul 45, care se afla la 200 de metri deasupra solului.

Foarte frumoasa panorama pe timp de noapte. Cam greu de facut poze, insa. Am putut observa si celelalte puncte de referinta pe orizontul orasului.

In apropierea TMGB, sunt mai multi zgarie nori. Cel cu trei turnuri se numeste Shinjuku Park Tower (en.wikipedia.org/wiki/Shi … juku_Park_Tower) si aici e si Hotelul Park Hyatt, hotelul in care s-a filmat Lost in Translation.

In departare se mai poate zari “Tokyo Tower” (en.wikipedia.org/wiki/Tokyo_Tower), care e versiunea japoneza a Turnului Eiffel. A fost construit in 1958 si are 333 de metri, cu 9 metri mai mult decat parizianul mai in varsta. A fost folosit in special ca turn de televiziune, dar cu constructia mai multor zgaraie nori in jurul lui a mai pierdut din importanta.

In departare se poate zari si cel mai nou turn din oras – Tokyo Sky Tree (en.wikipedia.org/wiki/Tokyo_sky_tree), care are 634 de metri.

Langa geamuri sunt diferite panouri care explica panorama si diferitele cladiri care se pot observa. In zilele cand e aerul curat se poate zari si Muntele Fuji in departare, dar asta se intampla destul de rar.

Sunt niste magazine cu suveniruri, dar nu-s cine stie ce.

In prima seara cand am fost, am mers si-n cladirea de alaturi, NS Building (en.wikipedia.org/wiki/Shi … uku_NS_Building). Si aici exista lift si se poate urca la ultimul etaj. De fapt majoritatea cladirilor din zona au lift si se poate urca sus, gratis. Partea interesanta cu NS Building e ca liftul e exterior si cu geamuri – se poate admira cladirea TMG, in timp ce urci. Geamurile erau cam aburite si nu se vedea foarte clar, dar cred ca vara e mai frumos de urcat. Deci va recomand, sa urcati si cu acest lift.

Pana sa ajung la cladirea NS, am trecut si prin parcarea (subsolul) cladirii primariei. Aici erau mai multi oameni ai strazii care doarmeau in aceasta parcare subterana. Era ca un imens dormitor in aer liber.

Fiecare era in patratica lui si erau cu umbrelele deschise, probabil ca sa-i protejeze de vant. Am fost destul de surprins deoarece nu ma asteptam sa gasesc oameni ai strazii prin Japonia.

A doua zi, am venit cu sotioara, deoarece vroiam sa cumpar Grutt Pass de la oficiul de turism. Am urcat cu ea in celalalt turn si am putut admira panorama din timpul zilei. Cred ca ambele turnuri merita vizitate.

Cand am ajuns la tourism information office, ne-au “atacat” niste voluntare, care ofereau tururi gratuite ale cladirii. Nu ne era in plan sa vizitam cladirea primariei, dar nu le-am putut refuza.

O batranica ne-a insotit si ne-a spus fel de fel de lucruri despre cladire si despre guvernator. Guvernatorul este una dintre cele mai puternice persoane din Japonia, dupa primul-ministru. Este ales si au un fel de consiliu unde se iau decizii referitoare la Tokyo si la orasele care apartin de el.

Prima chestia pe langa am trecut, a fost “Kumade”, care se afla la etajul doi din Main Building 1. “Kumade” sunt un fel de maturi din bambus decorate cu fel de fel de chestii. Se spune ca ajuta la prosperarea afacerilor si la sanatatea familiei. Sunt fel de fel de “Kumade”, pe la diferite companii. Cred ca ideea e sa aduni lucrurile bune cu grebla. Cel de la TMGB, are 2.2 metri in diametru si lungimea e de 4.2 metri si cantareste 250 kg. Ghida noastra a insistat sa ne facem poza in fata lui. Ne-a facut ea poza.

Am trecut apoi printr-un colidor cu un fel de expozitii despre Tokyo. Cum era si cum a ajuns acum. Pe drum am mai povestit una alta cu ghida.

Ne-a spus ca Japonia mai are probleme cu China si e mare competitie intre aceste doua tari. Cand am fost eu, se certau din cauza unor insule. Chinezii au fost umiliti in al 2-lea razboi mondial si de atunci inca vor sa-si ia revansa. Va mai amintiti filmele chinezesti, in care japonezii sunt mai tot timpul “the bad guys”.

I-am mai spus ghidei ca am vazut oameni ai strazii, cand trecusem seara pe acolo; si se blocase in prima instanta. 🙂 Nu vroiam sa o jignesc, dar i-am zis ca nu ne asteptam sa-i vad, deoarece noi credeam despre japonezi ca sunt foarte bogati.

Ea zice, peste tot sunt oameni saraci. Si eu sunt saraca. Ne-a povestit ca a venit cu trenul de undeva de la 2 ore distanta, voluntar, ca sa prezinte cladirea primariei. Era iesita la pensie si se plictisea sa stea degeaba. Cred ca lucrase ceva la stat, ca traducatoare sau ceva.

Ne-a mai povestit cum a fost in timpul marelui cutremur si al tsunamiului.

Si eu m-am dat destept cu arhitectura, facand o comparatie intre cladirea TMGB si Catedrala Sf. Petru din Roma. I-am spus de ideea asta baroca, a lui Bernini, de a cuprinde persoanele din piata, in imbratisarea calda a cladirilor din jur. Idee care cred ca se aplica si-n cazul noii noastre constructii a Catedralei Neamului.

Multimea se aduna in piata si se simte ca-n bratele mamei, sau tatucului autoritar.

In fine. A fost interesanta aceasta plimbare si discutia cu ghida noastra. A fost foarte de treaba.

Celelalte atractii din Shinjuku, trecute in ghidul free, care l-am luat de la TMGB, sunt Kabukicho, Electric Street, Department Stores si Koreantown. Exista un cartier al koreenilor, iar Kabukicho e zona de love hotels.

Iesi de la zgarie nori, mergi si te arunci in bratele curtezanelor din Kabukicho de peste drum.

Am trecut si pe langa cateva Pachinko (en.wikipedia.org/wiki/Pachinko)

Ce sunt Pachinko?

Sunt niste jocuri, cu masini, prin care cad niste bilute si in functie de unde ajung acele bilute, ai sansa sa castigi sau nu. Stiti sistemul… era folosit si prin bazarurile de la noi candva. ıti puteai confectiona o masina din asta acasa. Bateai cuie intr-un panou si dadeai drumul la o bila de sus.

Oficial nu se joaca pe bani. Jocurile de cazino, gamblingul, sunt interzise in Japonia. Adevarul insa, e ca exact asta fac. Nu se castiga bani la pachinko, poti schimba bilutele castigate, pe fel de fel de jucarioare, care arata foarte inocent la prima vedere. Pe langa toate jucarioarele, exista un fel de “tokens”. Care-i şpirul?

Schimbi castigurile pe acele “tokens”, “chestii”, sau whatever si cand iesi de la Pachinko, undeva in imediata apropiere, vei gasi un ghiseu, unde poti schimba acele tokens, pe bani. Toata chestia e neoficiala dar e tolerata.

Sa trecem la alt cartier.

Harajuku si Omotesando

Gara Harajuku, e o gara mica, in stil englezesc. Aici e locul de intalnire al tinerilor japonezi. Chiar langa gara, veti gasi intrarea pe strada “Takeshita Dori”. Asta e o strada in care magazinele sunt specializate pe chestii vandute tinerilor/tinerelor. Aici se pot gasi chestii ieftine potrivite acestei varste. Ma asteptam sa fie mult mai mare strada, dar e destul de mica. Cred ca are undeva la vreo 500 de metri.

Sa trec in revista obiectivele si apoi am sa ma intorc la oameni.

Cel mai apropiat obiectiv de Harajuku e sanctuarul “Meiji Jingu”, unde sunt inmormantati imparatul Meiji si imparateasa Shoken. E un fel de parc mai mare, cu multi copaci iar in centru sunt mai multe cladiri ale sanctuarului. Sunt cateva porti tori, de lemn, foarte mari pe aici. E mai mult o vizita prin parc, decat o vizita la sanctuar. E interesant de vazut, dar nu i-as da 5 din 5.

Strada Omotesando, e o strada cu magazine mai de lux. Tot acolo veti gasi si magazinul “Oriental Bazaar”, despre care tot am vorbit si care e foarte bun pentru suveniruri.

Pe Omotesando am mancat si la Heiroku Sushi, un restaurant sushi, cu banda.

Cum se mananca, la un restaurant sushi cu banda?

Exista un fel de bar circular, iar bucatarii stau in mijloc, unde prepara fel de fel de chestii. De-a lungul barului circula un fel de banda, pe care bucatarii pun tot timpul fel de fel de farfurii. La chelnerita ii spui cate persoane sunt si te aseaza la bar.

Te servesti singur de pe banda rulanta. Fiecare farfurioara, are un pret, in functie de culoare. Sunt afisate preturile pentru fiecare culoare. Tot mananci si pui farfuriile murdare una pesta alta. Cand termini, o chemi pe chelnerita se uita la farfurii si-ti spune cat ai de platit. Mergi la casa, platesti si la revedere.

Mancarea a fost interesanta, foarte multe cruditati. Habar n-am avut ce mananc, dar toate au fost ok la gust. Trebuie sa executi cam multe farfurioare din alea ca sa te saturi, dar nu iesi foarte scump.

Pe Omotesando, se mai gaseste un centru comercial, numit “Omotesando Hills”.

Sa trec si pe la Shibuya si ma intorc la oameni.

Despre Shibuya, am vorbit fugitiv, cand am vorbit despre “Love Hotel” (vezi impresii).

Acolo gasim intersectia aglomerata de langa StarBucks, statuia catelului Hachiko (vedeti filmul cu Richard Gere) si multe karaoke bars. E o zona care merita vizitata mai mult noaptea. E o zona unde se gasesc multe karaoke bars.

 Cum sunt karaoke bars/karaoke box?

  Nu am fost in niciunul, dar le-am vazut de afara si am vazut cateva documentare. Exista si versiunea de karaoke cu care suntem obisnuiti in vest, adica la restaurant in fata tuturor; dar cea mai raspandita versiune e „karaoke box/club”.

   Care e ideea?

   Un intreg bloc doar pentru karaoke. Mai multe camerute mici, in diferite designuri/marimi gandite in special pentru grupuri. Iti iei un grup de prieteni si mergi intr-o camera din asta unde exista un „karaoke machine”. Comanzi bauturi/mancare si chelnerii ti le aduc in camera. E un loc de destindere /baute/ cantat/ povesti unde atmosfera este foarte relaxata comparativ cu atmosfera foarte rigida/oficiala de la locul de munca, societate etc.

   De obicei bauturile si mancarea sunt destul de ieftine in astfel de locatii. E o intreaga cultura formata in jurul acestor karaoke clubs. O scena de acest gen, apare si-n filmul „Lost in Translation”. Imi pare rau ca n-am mers, dar ramane pe data viitoare.

   Tot prin zona asta, gasim si foarte multe „hostess clubs”. Toata povestea mai pe larg, o gasiti in articolul de la wikipedia en.wikipedia.org/wiki/Hos … d_hostess_clubs.

   Asta e principalul sector in care sunt angajati strainii (in principal femeile). Fetele sunt platite pentru a sta si conversa/bea cu clientii.

   Clientii vin, beau si fac conversatie cu aceste fete. Foarte multi au probleme in a avea o relatie… hmm, cum sa-i zic? , …comunicativa, acasa cu sotia. Pe langa Pachinko, unde dau la butoane si uita de toate, cluburile hostess, sunt un alt mijloc de a da drumul la aburi.

   Fetele au si salariu fix, dar sunt si platite in functie de cat de des sunt chemate la masa si cat de mult bea/beau cu clientul. Bauturile de obicei sunt f. scumpe si profitul iese din bauturi. Pentru clientii importanti, sticlele sunt puse deoparte, pentru a fi folosite la urmatoarea vizita.

   Pe langa vorbitul la masa, exista si obligatia de a iesi cu clientul. Sexul nu este obligatoriul, dar trebuie sa iesi din cand in cand cu clientul in oras, la shopping, plimbare, film.. etc.

   Se creeaza o relatie destul de ciudata. Majoritatea tinerelor cu viza din Japonia, lucreaza in acest sector.

   Majoritatea cluburilor sunt gandite pentru barbati, dar exista foarte multe cluburi in care hostess sunt „barbatii”. Clientii sunt femeile si isi aleg un barbat „host” cu care beau/converseaza.

   Un alt sector important, in care sunt angajati „gaijinii” e educatia. Foarte multi profesori de engleza. Nu am fost intr-un „hostess club”, dar intregul concept mi s-a parut foarte interesant.

Sa ma intorc la subiectul despre care vroiam sa vorbesc azi. Ma bucur ca nu am terminat de scris reviewul inainte de a merge la Paris (vezi impresii), deoarece acum am ocazia sa fac cateva comparatii minore.

Nu am sa fac comparatii intre curatenie si cum e pe la metrou, ca nu are rost. In metroul japonez, esti obligat de lege, sa-ti bagi mobilul pe “silent” si nu ai voie sa vorbesti la telefon in compartiment; asta ca un mic exemplu.

Comparatia pe care vreau sa o fac se refera la populatie. Parisul (si alte multe orase vestice) sunt multi etnice, multi religioase, multi rasiale etc. Japonezii au reusit sa se tina destul de inchisi. Au ei ceva emigranti koreeni si alti asiatici, dar intotdeauna au incercat sa-i tina deoparte si nu au mers niciodata pe integrare. Gaijinul, ramane gaijin, pana moare, iar copii lui tot gaijini sunt 🙂

Un lucru foarte interesant care l-am aflat despre japonezi, a fost existenta oamenilor “burakumin”. Vedeti articolul de la wikipedia, redau si eu un fragment:

“Burakumin (部落民, „locuitorii cătunelor”?) sunt un grup social minoritar din Japonia. Sunt descendenții castei paria din evul mediu japonez.

Sub toate stările sociale, recunoscute oficial, se mai aflau anumite pături, nerecunoscute ca fiind formate din japonezi și, rareori, din indivizi considerați ființe umane. Cei care aparțineau acestei pături erau numiți oficial hinin. Ei erau de asemenea cunoscuți sub denumirea kootsu, hyakusho și eta / hinin, iar ca un colectiv erau numiți burakumin.

Ei erau “cei de neatins”, corespunzând țiganilor din Europa. Aveau cel mai de jos grad social, sub populația ainu, care era considerată a fi “barbarii sălbatici”, fiind numărați folosindu-se numărătoarea specifică pentru animale în limba japoneză: ippiki, nihiki, sambiki – unu, doi, trei etc. Membrii ei nu sunt numiți folosindu-se pronumele pentru persoane (hito), ci pentru lucruri (mono).

Potrivit ritualului religiei budiste, în Japonia medievală, o serie de munci ca tăierea vitelor, prelucrarea pieilor precum și cele ale groparilor, călăilor, latrinarilor, îngroparea morților, sacrificarea vitelor ș. a. erau considerate rușinoase pentru oamenii liberi. Aceste munci erau îndeplinite de către condamnații pentru diferite infracțiuni. Treptat, aceste profesiuni au devenit ereditare, trecând din generație în generație. Astfel membrii ei erau lipsiți de orice drepturi, nu puteau să practice decât profesiunile rezervate lor și trăiau în regiuni speciale la periferia satelor. ”

Mi-a parut foarte interesanta aparitia acestei clase sau caste de “tigani”, fara ca la mijloc sa fie vreun factor etnic.

Sa trecem la orase. Aici vroiam sa vorbesc despre “triburile urbane”. Recomand spre citire, cartea “Geek in Japan – Discovering the land of manga, anime, zen and the tea ceremony” de Hector Garcia. Tipul are si un blog – vedeti aici:

kirainet.com/english/about-hector-garcia

Triburile urbane, pot fi observate cel mai bine in zilele de duminica, in apropierea garii Harajuku, sau prin Shibuya. Nu are rost sa vorbesc despre toate, deoarece ar trebui sa traduc toata cartea. Am sa enumar doar cateva, care le-am vazut si eu. Mi-au sarit in ochi, “lolitele”, “elvicsii” (asta-i denumire inventata de mine) si mai sunt si altii. Lolitele se impart si ele in mai multe subcategorii ca: “gothic lolita”, “erotic lolita”, “qi lolita”, “wa lolita”, “classic lolita” etc.

Tot din acea carte, am citit cu placere jurnalele oamenilor de rand. Foarte pe scurt:

Jurnal de salaryman:

Salaryman, sunt cei care dupa bancile scolii, intra intr-o companie (unde raman toata viata) si avanseaza foarte incet pe scara ierarhica. Salaryman-ul, se trezeste de dimineata, ia micul dejun, isi ia sierveta iar apoi face naveta o ora pana la munca. La amiaza ia masa cu colegii de munca, mai apoi lucreaza peste orele de program, iar seara, de obicei trece pe la un izikaya, unde bea cate ceva cu colegii. A doua zi, o ia de la inceput.

Cand sant liberi, daca sunt casatoriti, petrec timp cu familia; daca nu, karaoke bars, izikaya, pachinko etc. Un salaryman, e intotdeauna la costum si cravata si are o gentuta.

Jurnal de student

Elevii din Japonia sunt sub mare presiune pentru a se pregati pentru examenele de admitere la facultate. Examene care le vor determina tot cursul vietii. In functie de note, vor intra la o universitate buna, sau mai putin buna, iar mai apoi companiile, recruteaza in functie de universitate.

Studiul e cel mai important in viata unui elev. Majoritatea fac meditatii dupa orele de scoala. La toate scolile se poarta uniforma, iar multi le poarta si in timpul liber, deoarece arata apartenenta la un grup. De multe ori scolile sunt in competitie pentru cea mai frumoasa uniforma.

Personalizarile se fac prin gadgeturile care le agata la ghiozdan.

In zilele saptamanii: Merg la scoala, studiaza dupa amiaza. Mai pe seara se pot uita la televizor, citesc manga, sau ies cu prietenii.

Weekend: Sambata, de obicei e dedicata activitatilor educationale. Duminica, ies la plimbare prin Harujuku sau prin parc.

Jurnalul unei femei de cariera /sau housewife

In general functiile de conducere sunt detinute de barbati si femeile sunt discriminate. Femeile, sunt stapanul acasa. Ele au grija de casa, de bani… si dau bani sotului care merge la munca.

Pana sa se casatoreasca, e aceeasi viata ca a unui salaryman. Munca, seara intalnire cu fetele etc. si visuri la gasirea unei casnicii perfecte. Dupa ce se casatoresc, de obicei cariera trece pe locul doi si casa are rolul principal.

Veti observa sotiile, cu bicicleta, cu un plod in fata, si unul in spate mergand la cumparaturi, la convenience store-ul de cartier.

Jurnal de Otaku

Otaku, se refera la cei care sunt obsedati de un anume hobby. De obicei, anime sau manga, dar pot fi calculatoare, jocuri video, colectionarea anumitor chestii etc. Sunt oameni mai retrasi, care traiesc in lumea lor. Numele de otaku, e legat in special de Akihabara.

Jurnal de om al strazii

Te trezesti de dimineata si iti strangi casa, dupa care o parchezi pe undeva. Incepi sa umbli la case, totdeuna intr-o cursa contra cronometru, pentru a ajunge inaintea celor de la curatenie. Aduni reciclabile, in special chestii de aluminiu, conserve, doze etc. Le faci mici …si le duci pe la un centru de reciclare din Ueno. Dupa amiaza ai timp sa citesti ceva, sau sa bei un sake.

Aduni bani sa mergi si la un sento, din cand in cand. Daca esti mai avansat ierarhic, probabil imparti ziare gratis pe undeva. Daca reusesti sa strangi mai multi bani, poate dormi intr-n „manga cafe” peste noapte.

In general, marea majoritate a oamenilor strazii, sunt foarte curati. Nici nu-ti dai seama ca dorm pe strada. Sunt cu umbrela, o geanta de voiaj ..cateva prelate…de parca ar fi in vacanta.

Cei mai in varsta nu se descurca asa bine.

Ar mai fi de vorbit de Yakuza, Visual Key, Gals etc. Dar ma opresc aici. Se pot citi mai multe in cartea despre care am vorbit. Mai multe prin poze.

Citește și continuarea aici.

  

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.