Dus De Acasă.ro

Unul dintre cele mai importante obiective turistice ale Botswanei este Delta Okavango. Delta unui râu care se pierde în deșert și a cărui nivel e influențat de ploile din Angola. În perioada cu ploi abundente această „tigaie” devine un paradis pentru păsări din toată lumea iar animale sălbatice se găsesc aici în număr impresionant.

Continuare de aici.
În autogara din orașul Maun am ajuns pe la 15:00, după o călătorie destul de lungă. Am plecat pe la 7:30 din Kasane și am schimbat microbuzul în Nata. Nu am așteptat aproape deloc, deoarece autobuzul dinspre Francistown înspre Maun era deja ajuns acolo și doar ne-am mutat dintr-un autobuz în altul.

Drumurile sunt drepte, asfaltate, dar au mai multe zone unde sunt destul de multe gropi. M-aș fi așteptat să aibă drumuri perfecte, dacă tot sunt așa bogați. Am dat 168P pe cele două autobuze. O distanță de vreo 600 de km.

Am trecut prin puține localități sau sate, iar acolo locuințele sunt foarte modeste. Am avut vreo două trei întâlniri cu elefanți. Un lucru la care visam. Să dăm peste elefanți pe lângă drumurile publice. Așa trebuia să arate Africa „adevărată”, nu? Am mai văzut și niște struți. Să nu uităm – Kalahari e un semi-deșert.

Bazinul Kalahari e unul dintre cele mai vechi din lume iar deșertul are vreo 65 de milioane de ani. Fiind destul de aproape de ecuator această zonă nu a fost foarte afectată de schimbările climatice majore și clima a rămas destul de stabilă pentru mult timp. De aceea zona a fost mai ferită de extincțiile în masă care au afectat globul. Doar în delta Okavango sunt mai multe specii de copaci decât în toată Europa de Vest.
Mai multe râuri se vărsau aici, formând un lac, dar mai apoi cursurile acestor râuri au fost modificate de mișcări tectonice, iar lacul a secat, formând azi câmpurile de sare de la Makgadikgadi și Nxai Pans etc. Întinderi albe, de sare, de aceeași suprafață cu Elveția. Râul Okavango încă se varsă aici în bazinul Kalahari, dar apele lui nu mai ajung la ocean, se pierd în nisipurile deșertului și se evaporă.

Delta Okavango – o introducere

Wikipedia explică foarte bine aici:

„Delta Okavango ocupă o suprafață de 20.000 km², fiind situat în Botswana de nord-vest la gura de vărsare a fluviului Okavango. Delta este delimitată la sud de crăpătura tectonică Kunyere și Thamalakane care este continuarea marelui Rif african (engl. Great Rift Valley). Delta Okavango nu are scurgere ci apele lui se înfiltrează o parte în nisipul bazinului arid Kalahari, iar altă parte se evaporă. Această deltă este una dintre regiunile cele mai întinse, umede și bogate în faună din Africa.

Oaza din centrul Africii sudice devine o dată pe an mai mare decât Țara Galiilor, dând astfel viața deșertului înconjurător. Geologii numesc această zonă “evantai aluvionar” datorită milioanelor de tone de sedimente aduse de apă în cursul timpului. Pulsul vieții în aceasta regiune a deltei bate în ritmul râului Okavango, care izvorăște din câmpiile Angolei sub numele Kubango. “Încheietura” mâinii este o câmpie inundata de 80 km lungime și 16 km lățime, numita Mânerul, prin care se revarsă anual în delta cele peste 10 miliarde de tone de apa. “Degetele” sunt patru canale ce curg spre sud, printre nisipuri de ocru, zone sărăturoase și crânguri de spini. În anii cu ploi abundente, degetele deltei acoperă 22.000 km pătrați din Kalahari, transformând întinderile moarte de nisip în oaze cu apa cristalina. Canalele și insulele deltei devin acum un paradis ce găzduiește o incredibila varietate de plante și animale, în care specii adaptate la viata acvatica se dezvolta alături de fauna din Desertul Kalahari. Peste 400 de specii de păsări își găsesc adăpost în aceasta delta – unicul loc cunoscut de pe Terra în care își fac cuibul egretele cenușii. Vulturii pescari pândesc în tăcere în copacii aflați pe marginea apelor, așteptând o încrețire pe suprafața apei- semn ca pot plonja cu ghearele gata pregătite pentru a prinde un peste din cele peste 65 de specii care trăiesc aici. „

Tot citisem despre Panhandle („Mânerul”) prin ghiduri și numai nu înțelesesem unde este. E destul de simplu însă dacă te uiți la hartă. Delta seamănă cu o tigaie (fandilă). Mânerul e înspre granița cu Angola – și are 80 de km lungime și 17 km lățime. În ghidurile mai vechi citisem că ar fi fost ceva opțiuni buget prin zona aia, dar era cam departe pentru mine.

De la „Mâner”, se deschide delta prin cele patru canale principale formând tigaia, iar râul Thamalakane (cel ce trece prin Maun) e capătul ei dinspre Sud-Est.

În funcție de debitul apei și de sezon, tigaia asta se umple de apă și e plin de canale și de insulițe. Pe unele dintre aceste insulițe sunt construite resorturile de lux, cu aeroporturi private pentru avioane de mici dimensiuni.

Se mai vorbește de Moremi Game Reserve care e undeva în centrul deltei. Moremi e într-o zonă mai înaltă a deltei și nu este inundată – deci se poate vizita cu mașinile de safari. Se pot organiza și safariuri de mai multe zile care unesc Chobe cu Maun, dar nu-mi dau seama exact prin ce zone trec mașinile.

La o privire rapidă pe harta google se vede cum mari suprafețe au fost concesionate. Unele poartă numele agențiilor de turism care au construit lodgeuri în zonă (mulți au propriile avioane), altele sunt private sau sunt folosite pentru vânătoare. Probabil că unele concesionări sunt rezervate pentru clienții de lux și nici nu apar prin reclame.
Pe vremuri concesionările se făceau pentru vânători și cei care umblau după trofee. În timp, locul vânătorilor a fost luat de turiști. Moremi, de exemplu, a fost prima rezervație naturală declarată chiar de localnici.

În parcurile naționale nu e voie de mers pe jos, dar în zonele concesionate private se poate merge pe jos în game safari. Ăsta este unul dintre marile plusuri ale unei vizite în Botswana. Să poți merge pe jos în zonele unde sunt animalele.
În zonele concesionate private există o limită la numărul de vizitatori care au voie să ajungă acolo. De obicei lodgeurile sunt mici și prețurile pentru o cameră sunt foarte mari. Dacă vă ține buzunarul pentru așa ceva, nu vă așteptați să găsiți aceste lodgeuri pe booking.com. Își fac reclamă separat.

Dacă se ia o plimbare cu Mokoro pornind din orașul Maun, de obicei se merge în „Ng32 Concession” care e cea mai aproape de Maun. Aici localnicii din zonă au fondat o organizație non guvernamentală numită „Okavango Kopano Mokoro Community Trust”. Pagina lor e asta: http://www.okmct.org.bw . Au birouri lângă aeroportul din Maun. Ideea e de a susține localnicii din această zonă și de a-i încuraja să trăiască după metode tradiționale. E un fel de sindicat al localnicilor. Majoritatea dintre ei sunt „Poleri” și lucrează prin rotație.
În funcție de cât de inundată e delta, porțile de pornire a tururilor cu mokro se pot schimba.

Când nivelul apei e scăzut se merge cu o mașină de teren, cam o oră până în satul Boro2, de unde se ia mokoro pe canal. Iar când nivelul apei e ridicat se merge cu barcă cu motor direct de pe canalul care trece prin Maun până în satul Boro, de unde se iau bărcile mokoro. Sunt și alte porți de intrare, dar cei ce au cazare în Maun, o folosesc de obicei pe aceasta.

Câteva cuvinte despre orașul Maun

Maun e etichetat drept poarta de intrare în Delta Okavango. Are aeroport ceva mai mare și e la hotarele Deltei Okavango, fiind baza majorității agențiilor care oferă tururi prin deltă sau în Moremi Game Reserve. Multe dintre agenții au campuri/lodgeuri pe diferite insule din deltă și-și duc clienții acolo cu avioane mici, pornind din Maun. De obicei clienții „high end” zboară aici din Africa de Sud sau Gaborone, după care sunt preluați de avioane mici înspre resorturi. Aici costurile sunt ridicate și nu am aprofundat prea mult, diferitele lodgeuri.

Orașul nu are nimic deosebit în sine. Nu prea ai ce vedea în oraș și nu are un centru exact. Casele se întind de-a parte și de alta a râului Thamalakane, care vine din Okavango. Debitul râului crește și scade mult, în funcție de ploile din Angola și dacă e sezonul secetos sau ploios. Până la urmă toate aceste râuri scad și se pierd în deșertul prin care tocmai venisem cu microbuzul.

Pe lângă localnici orașul mai are și o serie de expați, ghizi albi sau piloți de avioane. Mulți piloți sunt din diferite țări, dar majoritatea sunt sud africanii albi. Nu-i mai văzuserăm până atunci prin alte locuri din Africa. Multora le place să umble în pantaloni scurți și uniforme kakii.

Dacă ar fi să găsesc două centre ale orașului, aș zice că unul e lângă stația de autobuz, unde destul de aproape este un Nando și un KFC, iar al doilea e în zona aeroportului și nu departe de el este un supermarket Spar și un Choppies. În rest orașul seamănă mai mult a sat decât a oraș.

Sunt mai multe astfel de supermarketuri împânzite în câteva locații, orașul întinzându-se vreo 20 de kilometri de-a lungul râului.

Unde să te cazezi în Maun?

Cazările în Maun nu sunt ieftine. Văd că acum cele mai mici prețuri încep de la vreo 30 de euro pentru un single – cazare la cort, în cele mai multe cazuri.

La categoria buget, prin toate ghidurile foarte lăudat este Old Bridge Backpackers (www.maun-backpackers.com). Nu mai țin minte de ce nu am mai stat acolo – ori era full, ori găsisem ceva mai ieftin. Pagina lor însă e foarte bună, deoarece oferă prețurile la diferitele activități din zonă, organizează propriile lor expediții în deltă iar pagina lor e bună să vă faceți o idee ce se întâmplă în zonă când vine vorba de activități. Cred că majoritatea celor cu adventure trucks stau acolo. Se pot închiria și echipamente de camping de la ei. Locația e cam aiurea fiind chiar în capătul de nord al orașului – deci ar fi cam mult de mers pe jos până acolo din centru.

Eu am găsit ceva mai ieftin la Motsebe Backpackers. Am plătit 770 de pula pentru trei nopți. Cazare la cort. Aveam deci două zile pline să descâlcesc care-i treaba cu Maun și Delta Okavango. Mă cam amețiseră toate opțiunile și nu prea înțelegeam ce e de făcut. Orașul Maun – care arată mai mult ca un sat de frontieră, la prima privire mă cam dezamăgise și nu știam de ce am bătut atâta cale până aici. Planul meu era să fac o excursie de o zi în deltă. Mi se părea cea mai rezonabilă opțiune – la bugetul pe care-l aveam. Dacă ar fi să aleg o cazare în Maun, aș zice că e bine să căutați una lângă râu și mai aproape de centru.

Cazare la Motsebe Backpackers

Din autogară sunt 5 km până la Motsebe Backpackers. Am mâncat ceva la Nandos – am dat cam mult și nu mi-a plăcut mâncarea. KFC peste drum e mai bun. Apoi am mai trecut pe la supermarket și am luat apă și ceva de ale gurii și am mers pe jos până la hotel.

Hotelul e de fapt o casă în grădina căreia au amenajat mai multe corturi permanente. Ce e frumos e că hotelul e pe malul râului Thamalakane. Surpriza și mai mare a fost că aveam vreo 9 hipopotami care își făcuseră casa chiar în bucățica de râu din fața hotelului. Să dormi lângă hipopotami la cort. 🙂

Nu e garantat însă că hipopotamii vor fi acolo. În fond sunt liberi. În perioada când am fost eu, chiar dacă teoretic era un sezon ploios, nivelul apei a fost scăzut. Probabil și de aceea venise și familia de hipopotami. Când crește nivelul apei, probabil se întorceau în Okavango. Când nivelul apei scade, încep bătăliile teritoriale între hipopotami pentru diferitele ochiuri de apă.

Aveam un câine de pază la hotel, iar în jurul corturilor sunt garduri, deci nu sunt probleme cu hipopotamii noaptea. Aveau destul unde paște pe malurile râului. În timpul zilei nu ieșeau din apă.

Corturile sunt mari și fiecare are câte trei paturi. Și al meu avea trei paturi și am stat singur în el. Nu m-ar fi deranjat să dau mai puțin și să folosesc doar un pat. În afară de paturi și priză altceva nu este în cort.

Toaletele și dușurile sunt într-o clădire separată. Mai se poate folosi și bucătăria și sitting area, unde au casa și proprietarii.

Am avut o problemă cu prizele din cort. Atât în Botswana cât și în Africa de Sud au un sistem de prize ciudat. Seamănă cu cel englezesc doar că piciorușele sunt rotunde și găurile sunt mai depărtate. Nu ai cum să încarci un ștecher cu două picioare într-o priză din asta. Ai nevoie de adaptor.

Faza bună e că de obicei au niște prelungitoare care au și câte o intrarea pentru ștechere europene. Doar că trebuie să pui la încărcat la recepție. Cred că mi-am cumpărat adaptor a doua zi. Nu mai rețin.

Au și o mică piscină, dar apa era cam verde. Nu o folosea nimeni. Probabil dă bine în poză.

În grădina dinspre râu aveau câteva mese sub copaci și era o plăcere să stai aici și să privești hipopotamii.

Într-o zi ne-a vizitat și un crocodil. A înnotat pe centru râului. Proprietara a strigat la vecini și i-a anunțat de prezența musafirului. Am înțeles că crocodilii mai fură câte un câine dacă aceștia nu sunt atenți.

Localnicii aveau mai multe cărări de-a lungul râului și când treceau pe lângă noi, întotdeauna erau atenți la hipopotami. E un animal care poate fi imprevizibil și trebuie respectat. M-am simțit foarte bine la acest hotel, iar familia de aici a fost foarte de treabă.

Când e bine de vizitat Okavango Delta?

Lonely planet zice că lunile când nivelul apei e crescut e din Iulie până în Octombrie și ăsta ar fi sezonul turistic și perioada cea mai bună pentru vizite – chiar atunci e sezonul secetos în Botswana.
Nivelul apei din deltă e influențat însă de mai mulți factori. Cât de mult a plouat în Angola – de acolo îi ia câteva luni apei să ajungă, iar în Botswana se mișcă foarte încet. Mai apoi nivelul apei e influențat și de ploile locale. Când am fost eu a fost cam dată peste cap treaba și a fost un sezon foarte secetos.
Cred că cel mai bine e să căutați să vedeți care e situația la data când vreți să mergeți și care sunt predicțiile pentru perioada când veți fi acolo. Sunt câteva siteuri care fac prognoze. Știu cât a plouat în Angola și măsoară nivelul apei și la intrarea în deltă.
Indiferent de perioada în care vizitați eu cred că e la fel de interesant.
Eu am vizitat în Februarie și nivelul apei era scăzut. Dar am înțeles că apoi a fost și mai scăzut. O căutare pe google pentru perioada când vreți să fiți acolo probabil că vă va lămuri cum stau lucrurile și care e nivelul apei.

Plimbare prin Maun și descâlcirea ofertelor ce le aveam la dispoziție

A doua zi am pornit prin oraș să iau pulsul locului și să văd care e situația. Aveam de gând să vizitez două locuri:

1. Aeroportul din Maun și

2. Biroul celor de la „Okavango Kopano Mokoro Community Trust”.

Mai multe ghiduri spuneau că la ei trebuie să plătesc intrarea în parc și pe cei care cârmuiesc canoele „mokoro”. Deci așa ar fi fost cea mai ieftină soluție. Mai apoi trebuia să văd de închirierea unui cort, dacă ar fi fost cazul.

Problema Avionului deasupra Deltei

Am mers în aeroport și am vizitat mai multe companii. Aeroportul e micuț și majoritatea agențiilor au birourile la etaj. Cea mai lăudată firmă de către backpackers e Mack Air. Au birourile chiar peste drum de aeroport.

Toate companiile fac curse de 45minute sau o oră pe deasupra deltei și vezi apa, canalele și animalele de sus. Cel mai ieftin a fost la Mack Air – 95 de dolari. Ceea ce contează pentru ei însă e să aibă toate locurile din avion ocupate. Deci mulți îți dau prețul pe tot avionul. Prețurile diferă în funcție de număr de pasageri și de câte locuri are avionul. O altă companie mi-a zis 2500 de pula pentru un avion cu trei locuri. Ieși ceva mai ieftin dacă găsești câțiva turiști să faci un grup. Oricum mai jos de vreun 70-80 de dolari de persoană pentru un zbor scurt, nu cred că ieși, oricât ai negocia. Nu prea mă interesa avionul așa tare. Cealaltă excursie mă interesa cu adevărat.

Dar cine dorește avion, găsește companiile în aeroport și pe lângă el.

Okavango Kopano Mokoro Community Trust

Am găsit birourile celor de la comunitatea de mokoro și am cerut mai multe informații Mi-au dat prețurile, dar nu păreau foarte încântați de clienți. Eu întrebam pentru excursii de o zi. La acea oră prețurile erau astea:

Un Head Poler costa 200P pe zi

Intrarea în parc 68P pe zi
Pentru camping 50P pe zi.

Am întrebat și de mașină și au trebuit să dea câteva telefoane. Mi-au spus că vor 500P pentru mașină, dus-întors până la intrarea în parc. Mi s-a părut foarte scumpă mașina. Eu plătisem 168P pentru 600 de km și ăștia vroiau 500 pe vreo 20 de km?
Ajungea undeva la 800 deP, și nici măcar nu înțelesesem dacă mai trebuie să plătesc și ghid vreo 200 de P.

Sentimentul pe care l-am avut a fost că cer prea mult pentru transferul cu mașina până la intrarea în deltă și nu-s bucuroși ca turiștii să meargă pe cont propriu ci prin agenții. Se repeta ce pățisem și prin alte părți. Munții Simien, din Etiopia, de exemplu.

M-am gândit să întreb și la mine la hotel să văd cu ce agenție îmi fac ei lipeala și care sunt costurile.

La hotel am vorbit cu un om de al lor la telefon și mi-a spus 120 de dolari pentru o zi dacă-s doar eu sau 80 de dolari dacă mai găsesc pe cineva. Asta pentru o zi. M-am gândit că e prea mult și eram decis să o las baltă. Mă mai plimbam pe lângă râu, hipopotamii oricum grohăiau non stop, mai vedeam câteva păsări și cu asta basta. 🙂
Ce e bine de știut e că într-un mokoro nu încap mai mult de două persoane și câte un rucsac mic. În cazul în care aveți corturi și mai multe bagaje, mai trebuie luat un mokoro. E ceva mai ieftin cârmaciul la al doilea mokoro, dar nu cu mult. Prețurile pe 2020 am văzut că au mai urcat și sunt următoarele:

1. Entrance Fee (For entrance into the Ng32 Concession)

each Entrance gate has a different fee.

Boro Gate Bwp 81.60 pppd

Xharaxao Gate Bwp 81.60 pppd

Morutsa Gate Bwp 67.20 pppd

Dishiping Station Bwp 67.20 pppd

Daunara Gate Bwp 67.20 pppd

2. Poler Fees, Head poler Bwp 240.00 per day and poler Bwp 216.00 per day

3. Camping Fee,s Bwp 60.00 per person per Night.

De cele mai multe ori se intră pe la Boro Gate Mokoro Station (Locația GPS: -19.846442, 23.402515).

Speram să mai găsesc un coleg, dar încă nu știam dacă sunt pregătit să dau 80 de dolari pentru o zi. Dacă sunteți pe cont propriu, aveți mașină și echipament de camping, cel mai bine ar fi de plătit intrarea în Deltă și rezervat mokoro în Maun, iar apoi de condus și lăsat mașina în sat.

Polonezul Darius

Pe seară a apărut un nou oaspete la hotelul nostru. Un polonez la vreo 50-60 de ani. Un personaj foarte interesant. Aterizase în Rwanda, fusese prin Congo, după care trecuse prin Angola. Venise cu un camion la ocazie în Botswana. Vroia să meargă în Africa de Sud. Mai fusese în Africa de Sud dar nu vizitase Lesotho și Swaziland. Apoi vroia să zboare pe Insula Sf. Elena.

Vizitase 132 de țări la viața lui. Călătorea singur, avea rucsac și căra un cort de o persoană. Lonely planet – old school.

Era și el interesat de călătoria cu mokoro. I-am zis ce aflasem eu în ziua aia și am zis să mergem împreună să ieșim mai ieftin.

Eu vroiam să merg doar pentru o zi. El vroia însă să petreacă o noapte în deltă – deci o călătorie de două zile. Îi spusesem ce aflasem de la birourile celor cu trustul localnicilor și mă gândeam că poate găsim o mașină mai ieftină.

Doamna de la hotel ne-a auzit vorbind și ne-a zis să vorbim cu agenția lor, că ei ne dau cele mai bune prețuri. I-am sunat din nou pe cel cu care mai vorbisem și le-am zis că vrem prețurile pentru două zile, pentru două persoane. Eu aveam nevoie și de cort. Polonezul nu avea nevoie, deoarece îl căra pe al lui. După lungi negocieri am bătut palma pentru 2000P pentru mine și 1500P pentru polonez. Vreo 180 de dolari plăteam eu. Mă lovise rău la buzunar. Speram să merite!

Parcă nu eram așa de curios de deltă acum, cât de șansa de a călători cu polonezul. Merita să cunosc personajul ăsta mai bine și să văd ce pot învăța de la el. Nu întâlnești astfel de oameni în fiecare zi.
Aș fi ieșit probabil ceva mai ieftin dacă aranjam direct cu cei de la Trust și căutam mașină, dar mai trebuia să umblu să închiriez și cort și până la urmă tot pe acolo ajungeam.

Ca o idee, s-a dovedit ca Polonezul să aibă dreptate. O călătorie cu mokoro e interesantă, dar ce face cu adevărat unică o experiență în delta Okavango, sunt Walking safaris.

Povestea Polonezului

În vremurile comuniste fusese pădurar. Îi plăcea să colinde munții și văile. Acum muncea în Anglia tot timpul verii la o seră, greenhouse ceva, iar iarna avea mai multe luni libere și călătorea. De obicei vreo patru luni pe an pentru călătorii. A început să călătorească prin 1993. La început nu prea știa engleză, dar acum învățase.

Era necăsătorit. Povestise că avusese o prietenă cândva dar nu putuse ține pasul cu el și stilul lui de a călători.
Era hiperactiv și fugea peste tot. Repeta totul de două, trei ori când vorbea și mai avea un tic că scuipa puțin, parcă să-și ude buzele.

M-a rugat să-i dau puțin laptopul să scrie un email, deoarece își pierduse telefonul în Angola. Fusese la o cascadă și când se aplecase să o pozeze îi picase din buzunar.

Avea un aparat de fotografiat destul de fain. L-am rugat să mă lase să mă uit la pozele lui. Avea foarte puține poze. Nu prea îl interesa aspectul pozelor prea tare.

A scos Lonely Planetul și am văzut cum lucra, cu sublinieri în carte și mai avea adăugate ceva articole în plus sau hărți printate, dacă era ceva care-l interesa.

Nu cumpăra apă. Avea o soluție numită Iodine și turna câteva picături într-o sticlă. După ce așteptai vreo 20 de minute, apa era bună de băut. Peste tot în lume a folosit-o și a economisit mulți bani. Bine de știut. Eu plătisem cam mult pe apă de-a lungul acestei călătorii.

L-am întrebat despre locurile pe unde a umblat. Unde i-a plăcut cel mai mult în lume. Mi-a spus că la Tikal în Guatemala și la Siem Reap în Cambodgia. În Cambodgia ajunsesem și eu.

Povestea despre vremurile când era tânăr și pentru a vedea nu știu ce cascadă în Africa, a trebuit să meargă pe jos pentru vreo trei zile și să treacă mai multe râuri. Nu-l interesa distanța. Pornea. A zis că acum trebuie să fie mai atent, că a mai îmbătrânit. 😀

Prin Congo, fusese în junglă și văzuse o mulțime de elefanți adunați într-o poiană. Zicea că trebuie să fi fost vreo 500. Cel mai ciudat lucru.

O altă poveste – a fost când și-a pus undeva cortul și pe înserat a fost înconjurat de o cireadă de bivoli care pășteau acolo. Au trecut păscând pe lângă cortul lui. Povești de genul ăsta.

Deci următoarea dată când cumpărați garoafe de la cine știe ce greenhouse din Leeds, poate dați peste un polonez care a văzut vreo 140 de țări. 🙂 Eram fascinat de astfel de povești.

Monsieur René – francez la 83 de ani

Un alt personaj foarte interesant întâlnit la acest hotel a fost acest domn francez care era venit din Africa de Sud cu o dubiță. Un fel de Ford Transit (nu mai țin minte exact marca mașinii) în care dormea și care era plină de tot felul de chestii. Probabil plătea ceva pentru camping și folosea toaleta și dușul de la hotel. Nu era un motorhome! Doar o dubă de transport, transformată în locuință.

Locuia de vreo 17 ani în Africa de Sud și venise de acolo cu mașina asta.

Dacă la vârsta lui avea curaj să călătorească așa, jos pălăria.

Vizitase 102 țări. Se pare că tuturor le place să zică câte țări au văzut.

Lucrase de la 14 ani și avusese o viață foarte interesantă. Lucrase întâi în aviația militară ca mai apoi să treacă în sectorul civil. Era mecanic de elicopter. Povestea că toată viața a trebuit să studieze și să studieze, că tehnologia a evoluat.

Din vremurile când era tânăr povestea că a făcut water sky pe un fluviu în Chad, care era plin cu hipopotami. Tare îi plăcea povestea asta cu schiurile în Chad, deoarece a zis-o de mai multe ori.

Mai spunea că Africa de Sud nu e sigură. Criminalitatea e mare și chiar avusese niște neamuri care fuseseră împușcate. Hoții îi furaseră mașina. Proprietarul dăduse cheile și se întinsese pe iarbă, dar tot fusese împușcat. Rămăsese paralizat. Spunea că localnicii din Africa nu-s la fel ca oamenii din Botswana.

Dintre clienții lui pe elicoptere, albii erau cei mai îngâmfați și obraznici.

Mai avea fel de fel de istorii cum transportau rinocerii cu elicopterul. A mai fost apoi un incident când un emir arab cumpărase niște elicoptere și fuseseră blocate în Egipt. Începuse războiul din golf. Nu-mi mai aduc aminte detaliile, dar plătiseră mită și fugiseră cu elicopterele la secundă. Etc.

Spunea că nu ar trebui să ratez plimbarea cu avionul deasupra deltei și că e ceva deosebit. Apoi nu prea era de acord cu călătoriile cu bărcile mokoro. Sunt prea vulnerabile la atacurile hipopotamilor.

Era o veche barcă mokoro în curtea hotelului și omul nostru spunea că fusese mușcată de un hipopotam. Cel mai sigur ar fi fost cu o barcă cu motor etc.

Avea un câine (și ăla bătrân) – un soi de pitbull, fost câine de luptă și se plimba cu el în fiecare zi pe malul râului.

Am mai stat la povești cu el și polonezul și desigur că discuția a deraiat spre Comunitatea Europeană și imigranții din Franța. Nu zicea nimic de români, dar îl deranjau polonezii. Erau legende prin satul lui din Franța că o dubiță neagră, cu polonezi în ea, fură copii. etc

Povești din astea. Vă dați seama că a fost interesant. 🙂

După aia, polonezul mi-a zis să stau fără grijă că nu-i chiar așa de rău în Africa de Sud.
Unul zice avioane, altul zice, dormim în deltă, altul zice că-s criminali, altul zice să stau fără grijă etc. Pe care, cum și ce să crezi?

A doua zi petrecută în Maun

A doua zi ne-am întâlnit cu cel de la agenție și i-am plătit pentru excursie. Cred că a mai trebuit să trec și pe la bancă. Mă dezechilibrase rău Delta asta. 🙂

Cel de la agenție ne-a spus să luăm doar un rucsac mic cu noi și să ne facem cumpărături pentru mâncare. Pentru o zi jumătate. Restul bagajelor le putem lăsa la el. Să ne luăm și vreo 5 litri de apă. Polonezul a spus că lui nu-i trebuie, că bea apă din râu.

Mai era bine să avem la noi șprei de țânțari, o lanternă, cremă de soare, o pălărie și chestii de toaletă.

După experiența din Etiopia, nu vroiam să mă încarc deloc. Nu înțelesesem cât avem de mers pe jos și nu vroiam să car multe. Nu am cumpărat multă mâncare. Vreo câteva bulci de pâine, o conservă de carne, niște brânză topită și un borcan de compot de piersici. Cât aveam să mănânc într-o zi jumate? Am mai luat două ape la un litru jumate (mai ieftine la Choppies). Urma să plecăm dimineața la 8 și să ne întorceam a doua zi la trei. Aveam mâncare extra suficientă – m-am socotit eu.

În ziua aia am mai făcut o plimbare de-a lungul râului de lângă hotelul nostru. Hipopotamii erau prezenți non stop. Am văzut multe păsări. Cormonari, king fisher și alte păsări de apă. Apoi a mai fost și crocodilul în plimbare.

Oamenii foloseau „mokoro” să treacă de pe o parte pe cealaltă a râului, iar alții erau la pescuit. Pescuiau doar cu un fir de nailon, fără undiță.

Ce sunt „mokoro”?

Mokoro sunt bărcile tradiționale și seamănă cu niște canoe. Pe vremuri erau cioplite din trunchiul unui copac (de obicei Copacul cu cârnați). Ele sunt mânuite de un cârmaci (poler), care stă în picioare și împinge îmbarcațiune cu o prăjină. Ceva similar cu gondolierii venețieni. Mokoro făcute din copaci sunt bune doar vreo 5 ani, de aceea majoritatea bărcilor de acum sunt făcute din fibră de sticlă. Copacii sunt și ei protejați.

Câinele pensiunii m-a însoțit în plimbarea asta de unul singur. Aveam ceva frică de hipopotami, dar cei de la noi la hotel au fost cuminți și alții nu am întâlnit. Mai erau și alți oameni de-a lungul râului și nu era așa rău.

Am mai dat peste un localnic care vâna cu o pușcă (cu aer comprimat cred) păsări. Avea împușcați doi porumbei într-o plasă.

Pe seară am mai stat la povești cu francezul și polonezul. Hipopotamii au un fel de a grohăi și de a sufla aer pe nări. A fost interesant să-i urmărim.

Ce agenție să alegi pentru plimbarea cu mokoro în Deltă?

Sunt mai multe agenții răzpândite prin oraș. Cea mai bună metodă e de a întreba la hotelul la care sunteți cazați. Se poate merge și prin oraș dar birourile sunt în locații diferite. Agențiile fac exact același lucru care l-ați putea face și singuri. Plătesc intrarea în Deltă la biroul celor cu trustul, apoi aduc echipamentele și te duc la stația de mokoro. Unii dintre ei au proprii poleri, dar nu am înțeles exact sistemul. Poate merg în alte zone ale deltei, sau acolo unde au un loc de camping. Delta e mare.
Cel cu care am fost noi, m-a rugat să scriu un review, dar din păcate i-am pierdut cartea de vizită și am uitat cum se numeau.

Prima zi cu mokoro în Deltă

A doua zi dimineață am făcut check out de la hotel iar la 8 a venit cel de la agenție însoțit de o domnișoară. Amândoi sunt tineri. Erau la uniformă și destul de profesioniști. A venit cu un jeep. Portbagajul jeepului era plin. Îmi pregătisem rucsacul cel mic iar cel mare era separat. Nu a avut loc în portbagaj decât pentru rucscacurile mici. A zis să le lăsăm la hotel că le va lua el după ce ne lasă în Deltă. Le ține la el la birou și le putem lua a doua zi. Și așa trebuia să vină după noi. Nu înțelegeam ce cară atâtea în portbagaj. Știam că trebuie să aducă un cort pentru mine. Dar chiar atâtea?

Am făcut aproximativ o oră până în satul Boro2. Drumul e un soi de uliță nisipoasă și în unele locuri e foarte accidentat. Se vedea că asta era o zonă care era inundată atunci când veneau apele din Angola. Erau mai multe poduri, dar de multe ori mergea prin albia secată decât să treacă râul.
Probabil ar fi mers pe aici și o mașină mică dar ar fi fost mai greu. E cam nisipos.

În perioada când crește nivelul apelor se circulă doar cu barca din Maun. Mă gândesc că este și o perioadă intermediară și atunci un 4X4 chiar face diferența.

În mașină Polonezul meu vorbea despre berze. Tare mult își dorea să vadă o barză. Știa că berzele din Polonia pleacă în Țările calde în timpul iernii și venise să vadă până unde ajung ele.

Cei din mașină spuneau că s-ar putea să nu găsim berze, deoarece ele ar fi plecate deja din Botswana în perioada asta, reluându-și drumul spre casă.

Cum vorbeam noi așa, ne apare o barză (de-a-noastră) în față. Polonezul, mai mai să sară din mașină, din mers.

-Uite barza, uite barza, uite barza!

V-am zis că avea obiceiul să repete totul de vreo trei ori. 🙂 Am oprit și ne-am fotografiat cu barza. Ghizii ne-au spus că am fost foarte norocoși. Probabil că barza asta a rămas în urmă, deoarece nu a putut zbura – părea mai tânără. În mod normal trebuiau să fie plecate deja. Polonezul meu era în al nouălea cer.

Am ajuns și în sat, care e unul destul de amărât. Case modeste, ulițe pline de praf. Cei de aici sunt din alt trib. Sunt câțiva copaci mari la care așteptau mai mulți șoferi și se merge pe un soi de plajă la canalul Boro. Canalul ăsta curgea și se vărsa în râul care trecea prin fața hotelului meu din Maun. Teoretic poți ajunge aici și cu mokoro din Maun, dar intrările sunt controlate.

Am mers și noi pe această plajă și ghizii au vorbit ceva cu localnicii. Ne-au făcut cunoștiință cu unul dintre ei. Avea un nume destul de lung, dar s-a prezentat drept Lee. El avea să fie ghidul nostru și head poler. Mai aveam nevoie de un mokoro pentru toate lucrurile pe care le adusese cel de la agenție.

A început să scoată din portbagaj. Erau două scăunele de plastic pentru mokoro. Am fi stat destul de greu în canoe, fără ele. Mai era și puțină apă pe fundul bărcii. Apoi era cortul, care era destul de mare. Un colac de toaletă. Alt cortuleț mai mic. Un hârleț cu coadă scurtă. O cutie frigorifică destul de mare, plus mai o cutie cu fel de fel de vesele. Toate astea pentru mine și polonez?

A mai angajat un mokoro pentru a putea să transporte tot acest echipament. Cârmaciul celei de-a doua bărci era un bunicuț la vreo 50-60 de ani. Îl chema Dorgo.

Acuma am înțeles. De asta și costurile noastre erau așa mari. Trebuia și a doua barcă plătită!

Pe lângă plajă erau mai multe mașini de safari. Unii aduseseră clienți, alții așteptau clienții să se întoarcă.

Nu după mult timp a apărut un convoi de mokoro pe canalul dinspre deltă. Multe bărci cu câte doi turiști și câteva doar cu echipamente. Începeam să înțeleg sistemul.

Ce mi-a părut interesant e că erau și femei care cârmuiau mokoro. Aveam să aflu de la Lee mai apoi că aproape tot satul e implicat în munca asta. Lucrează prin rotație, cum le vine rândul. Când e sezonul turistic îmi spunea că prinde de lucru cam o dată la două săptămâni, iar în off-season o dată pe lună. Unii dintre ei au mokoro și prăjina lor, dar mulți închiriază de la alt consătean mai bogat. În sezonul când nivelul apei e ridicat, conducea și o barcă cu motor.

Cei mai importanți clienți sunt companiile de „adventure trucks”. Sunt mulți care fac Nairobi spre Cape Town, sau care fac rute circulare prin Namibia pornind din Africa de Sud. A fost o perioadă când adventure trucks evitau să mai treacă prin Deltă deoarece costurile prea mari, așa că guvernul s-a gândit la soluția asta cu concesiunea terenului pentru satele din zona deltei. Aveau deci și o piață pentru clienții middle sau low și în acest proces erau ajutați și sătenii. Restul Botswanei, a mers mai departe pe ideea de oferte scumpe/ clienți puțini, low impact, rămasă din perioada marilor vânători.

Am asistat la tot procesul de descărcare și încărcare a mokoro, după care am pornit și noi.

Plimbarea cu mokoro până la zona de camping

Călătoria cu mokoro în interiorul deltei durează cam două ore. Chiar cum am pornit din sat, este o cotitură mai mare a canalului unde erau mai mulți hipopotami. Aici, cârmaciul nostru a mers foarte atent, la mare distanță de ei. Au mai fost incidente între mokoro și hipopotami. Am înțeles că asta s-a întâmplat deoarece au fost cazuri când hipopotamii au fost vânați folosind mokoro. Cei de lângă sat, erau obișnuiți însă cu traficul și au păstrat distanța.

Lee știa foarte bine engleză și ne-a povestit mai multe despre animalele din zonă. În mokoro ești foarte jos, iar malurile și stufărișul fiind mai înalte, nu vezi nimic la mare distanță. Fiind în perioada când nivelul apei era mai scăzut, doar pe canale mai curgea apa. Îmi imaginez că e total diferit când delta e inundată. Îmi părea că mergem prea încet. Îmi venea să sar din canoe și să o iau în alergare pe mal. 🙂

Sunt foarte mulți nuferi înfloriți și e un peisaj frumos. E frumos că e liniște, bărcile neavând motor. Am văzut mai multe păsări de apă. Egrete și alte specii. Multe dintre ele începeau să zboare când ne apropiam de ele. Apăreau deodată din stufăriș. O călătorie cu mokoro e în special minunată pentru iubitorii de păsări. Sunt o mulțime de specii în deltă și multe dintre ele migrează aici în anumite perioade. Sunt și câteva specii endemice care trăiesc doar aici. Lee le știa pe toate și ne spunea cum se numesc. Multe dintre ele le mai văzusem deja și prin alte părți.

Ne-a mai arătat niște broscuțe foarte mici care stau agățate în stufăriș. Ne-a zis că în timpul zilei tac mâc, să nu le vadă păsările, dar noaptea încep a cânta de te dor urechile. Pe cât sunt de mici, pe atât de vocale.

Pe la jumătatea călătoriei am mai oprit într-un loc unde era un mușuroi de termite pe care ne-am suit să admirăm zona. Am văzut câteva antilope la distanță. Se vedea canalul pe care am venit, în rest era un soi de câmpie. Erau însă zone unde erau mai mulți copaci. Acolo sunt zonele mai înalte, care devin insulițe în perioada când nivelul apei e ridicat.

Am mai oprit într-un loc unde niște prieteni de ai lui Lee pescuiau cu niște năvoade. I-au dat lui Lee un pește destul de mare. În alt loc era unul venit cu mokoro, care tăia niște stufăriș.

Din loc în loc am văzut treceri pentru elefanți. Locurile pe unde elefanții treceau canalul. Șoselele lor se intersectau cu râul. Într-o astfel de intersecție am dat și peste doi tineri localnici, un el și o ea, ieșiți la întâlnire. Erau veniți cu mokoro, ascultau muzică de pe un smartphone și își șopteau vorbe dulci.

A fost foarte interesantă plimbarea cu mokoro, dar din barcă, în perioada în care am fost eu, în afară de păsări, alte animale nu prea ai șansă să vezi. Ești prea jos față de țărm. Aș fi greșit dacă aș fi luat doar o călătorie de o zi cu mokoro. Am fi ajuns pe la amiază la zona de camping, unde am fi poposit, deoarece e prea cald la amiază, iar pe seară ne-am fi întors. Or fi ele interesante, mokoro, dar walking safaris sunt adevărata atracție. Am avut noroc de polonez.

Zona campingului – pe una din insule

Când am ajuns la camping, bunicul Dorgo era deja acolo și se apucase să monteze cortul. L-am mai ajutat și noi să care din echipamente. Era un ditamai cortul de vreo 4-6 persoane. L-a instalat sub un copac și era cumva protejat de un tufiș, în partea din spate.
Apoi a luat hârlețul și a săpat o groapă, peste care a instalat un cort mai mic plus un suport de fier și colacul pentru toaletă.

I-am zis că nu-i nevoie să-ne mai monteze și atâta toaletă luxoasă. Doar putem merge la tufiș, dacă avem de dat un telefon. Ne-a zis că nu-i voie. Bravo lor. Am învățat aici cum se campează corect. Dacă toți turiștii și-ar face nevoile pe unde apucă, zona s-ar umple rapid de „fosile”. Turiștii care aveau să campeze aici mai apoi, nu ar fi fost prea încântați.

Era la amiază și era deja foarte cald. Lee ne-a zis că vom ieși la plimbare pe la 16:00.

Au făcut un foc și au pus apă la fiert. Aveam și ceainic de la cel de la agenție. Noroc de polonez că avea niște pliculețe de ceai. Eu la asta nu m-am fost gândit. Însoțitorii noștrii au tăiat peștele și l-au pus la fiert în ceaun. Cred că era de așteptat să mâncăm la ora asta, la amiază, dar nouă nu ne ardea de foame.

Mai era un grup de turiști care campaseră la câteva sute de metri de noi. Nu-i auzeam și nici nu-i vedeam, dar ne întâlniserăm cu ei în zona unde scoseseră mokoro din apă. Bunicul Dorgo s-a dus la ei, deoarece nevastă-sa venise cu grupul ăla de turiști.

Noi am mai povestit una alta, dar deja ne plictiseam. Vroiam să facem ceva. Așa e prima dată. Nu ai stare, umblă adrenalina prin tine.

Ne-am dus la mokoro și polonezul a încercat să cârmuiască una. Nu e așa de ușor precum pare la prima vedere. Am văzut că grupul celălalt de turiști intraseră în canal la baie, împreuna cu ghidul. Polonezul s-a băgat și el și a făcut o baie. Eu văzusem crocodilul în Maun și mă cam strângea inima când îi vedeam în apă.

Lee ne spusese să nu plecăm departe de zona de camping. Plecăm toți împreună la ora patru. Ne tot învârteam printre copaci ca două găini amețite. Numai nu mai aveam stare. Am găsit alt mușuroi de termite pe care ne-am cățărat și am văzut o mulțime de zebre pe partea cealaltă a canalului. Mai că ne venea să fugim după ele.

Polonezul a zis că el nu mai rezistă și pleacă la plimbare. Inițial am zis că plec cu el, dar când Lee a zis să nu mergem acum, m-am mai liniștit. Polonezul nu a ascultat și a plecat singur. Aveam mai mare încredere în Lee decât în polonez.

Lee mi-a zis că e sătul de turiști care cred că le știu pe toate și nu ascultă. A spus că poate fi foarte nasol dacă întâlnește unele dintre animalele periculoase și nu știe ce să facă. Mai există riscul de a se rătăci. Chiar dacă pare simplu, în toate direcțiile peisajul pare cam la fel și e ușor să te dezorientezi.

După vreo jumătate de oră polonezul se întoarce supra încântat . Întâlnise un ditamai elefantul nu departe de zona de camping. Fusese foarte aproape de el și îl pozase. Lee nu părea surprins. Nu a mai zis nimic dar îl vedeam că nu e încântat că polonezul nu l-a ascultat.

Polonezul își instalase cortul lui. Cortul era de o persoană și e foarte mic. Am văzut că Lee dezaproba locația cortului. I-a zis că poate fi periculos deoarece e prea jos și poate fi călcat în picioare de elefanți noaptea.

Walking Safari – prima seară

Într-un sfârșit a venit și ora 16:00 și am pornit în expediție. Lee, eu și polonezul. Adevărul e că încă era foarte cald. Nu prea puteai face plimbări la amiază din cauza căldurii.

Sentimentul pe care-l ai când mergi pe jos printr-o zonă unde știi că sunt o mulțime de animale e greu de descris. Trezește în tine amintiri ancestrale – asta ca să fiu poetic. Simți că faci și tu parte din „Circle of Life” (asta ca să fiu și mai poetic!) :)))

Nu departe de copacii noștrii unde aveam campingul am dat peste prima turmă de zebre. Am observat aici regula de bază a acestei zone. Regula de 100 de metri.

Nici un animal nu te lăsa să te apropii mai mult decât aproximativ 100 de metri. Cum depășeai această linie invizibilă, o luau la fugă și păstrau distanța.

Reușeai să le mai surprinzi, venind de după o movilă, sau o zonă de tufiș, dar nu dura mult. Mai apoi erau cu ochii pe tine. Conta și cum te apropiai și din ce direcție bătea vântul.

Apoi am dat peste turme de antilope Gnu. Nu cred că văzusem Gnu până atunci. În unele locuri erau antilope Gnu, amestecate cu zebre. În alte poieni era câte un Gnu singuratic. Aceeași poveste cu haremul și la antilopele astea.

La un moment dat am întâlnit peste trei elefanți. Sunt imenși. Am mai văzut elefanți în Uganda. Acolo îmi amintesc că ghidul ne explica faptul că în prezent mulți elefanți nu mai au fildeșii atât de lungi. Atât datorită faptului că au fost braconați cât și datorită faptului că în trecut exemplarele cu cei mai mari colți au fost vânate pe perioada îndelungată. Asta a dus la dispariția codului genetic pentru fildeși uriași. Multe dintre exemplarele ce au supraviețuit fiind urmașii elefanților cu fildeși mai mici.

I-am urmărit pe cei trei uriași de la distanță. Polonezul a vrut să se apropie să-i fotografieze mai bine. S-a apropiat de doi dintre ei, dar deoarece îi fotografia, nu a observat că se apropia de el unul venind dintr-o laterală. Lee striga după el să se întoarcă înapoi, dar el era setat pe fotografiatul celor doi. Masculul gigant continua să se apropie de el.

Apoi polonezul l-a observat și s-a întors la noi. Mi-a părut că elefantul era pe cale să-l atace. Regula cea mai importantă e să păstrezi distanța. Și-a dat seama și omul nostru că a greșit și a încercat să fie mai ascultător.

Am mai văzut tot soiul de capre și antilope. Am mai reușit să fotografie unele dintre ele, altele nu. La capitolul păsări am văzut „secretary birds”. Astea sunt un soi de struți și aleargă foarte repede. Nu am reușit să le fotografiez.

Am mai văzut babuini, mistreți de savană și alte animale pe care nu mi le amintesc acum. Era fain să stai pe o movilă și să le urmărești.

Un moment magic a fost când am dat peste vreo 14 girafe. Ne apropiam de un fel de insuliță cu tufișuri iar girafele erau de partea cealaltă. Ne-am apropiat destul de mult până ne-au observat și au început să alerge. Erau însoțite de zebre și de antilope gnu. Stau împreună deoarece se simt mai în siguranță. Fiecare are alt stil de a paște iarba și lucrează în echipă.

La capitolul prădători nu am întâlnit nici unul. Am văzut urme de leopard. Dar de obicei ei te văd pe tine, tu nu îi observi. Lee știa să citească urmele și ne spunea în ce direcție trecuseră.

De-a lungul câmpiei, acoperită de un soi de iarbă foarte tăioasă, sunt un fel de cărări făcute de hipopotami. Hipopotamii ies din apă noaptea la păscut și își târâie picioarele. Se creează astfel aceste cărări, folosite de toate animalele. Fiind nisipoase se observă urmele celor care au trecut pe acolo.

Hipopotamii au și rolul de a construi canale. Când apa scade, vrând nevrând, în plimbările lor, sapă mici canale unind artele principale.

Pe cer au trecut multe avioane mici. Au anumite ore la care pleacă înspre lodgeurile din interiorul insulei și ore la care se întorc. Sunt și elicoptere.

Am mai întâlnit fel de fel de baligi și Lee ne explica la fiecare de la care animal e. Sunt un fel de cărăbuși care fac niște mingi din balega din elefant și le îngroapă în pământ pentru a-și construi culcuș. Astfel se fertilizează solul.

Am mers vreo patru ore și am acoperit o suprafață considerabilă. Am învățat foarte multe în ziua aia.

Am mai trecut pe lângă niște copaci baobab.

Am văzut și fel de fel de oase și coarne. Nu ai voie să iei coarne din parcuri. Sunt amenzi usturătoare. Am mai dat și peste craniul unui elefant. E imens și se vede alb de la distanță. Era folosit acum ca un reper. Lee ne-a zis că mai mulți elefanți au fost braconați cu câțiva ani în urmă.

Pe seară am ajuns la un iaz mai mare unde erau mai mulți hipopotami. Aici am admirat un apus de soare. Polonezul iar nu era cuminte și se apropia din fel de fel de unghiuri. Lee îmi spune: nu-și dă seama cât de periculoși sunt hipopotamii! Am văzut un prieten de al meu omorât de hipopotami și nu am putut face nimic.

Dacă te atacă hipopotamii, atacă să te omoare. Elefanții, în comparație, fac niște atacuri false la început, doar să te sperie și să te pună pe fugă.

Pe seară ne-am întors în zona campingului și am stat pe lângă foc.

Cum e în camping în Delta Okavango?

Îmi dau seama acum că toată treaba asta cu campingul e gândită ca un grătar. E ideea asta sud africană de „braai”. Turiștii sud africani au asta în cultura lor, dar eu de unde era să știu? Deci la foc, merge făcut grătare și mâncat bine.

Eu am tăiat conserva de carne și am uns niște brânză topită pe câte o felie de pâine. Am făcut un soi de sandwichuri. 🙂 Am împărțit și cu Lee și cu Dorgo dar am stat cam prost la capitolul mâncare. Ei se descurcă și pe cont propriu, dar am simțit că ar fi așteptat și de la noi ceva mai consistent. Cred că s-au dus și au mâncat pește mai apoi, la nevasta lui Dorgo. E bine însă de-i avut și pe ei în calcul atunci când faceți cumpărături. La grupurile mai mari se organizează un fel de serate pe lângă foc iar localnicii cântă turiștilor.

După cum am zis, eu nu am luat multe deoarece nu știam cât am de cărat.

Aveam o ditamai cutie cu fel de fel de vesele și tigăi de la cei de la agenție, dar în afară de un cuțit, altceva nu am folosit.

Polonezul avea niște ciorbă la plic și a mai avut niște pâine cu salam. Nah. Est european și el. M-am simțit cam prost că nu prea am avut ce împărți cu oamenii noștri. Am să știu data viitoare.

Aveam două sticle de apă, dar am fost cam însetat. Cred că am terminat una din prima seară și i-am mai dat și polonezului. Că și el venise însetat din plimbare și murea de sete până îi lucra iodinul cu apa din râu. Trebuia să aștepte vreo 20 de minute.

Mai apoi am fiert niște apă din râu ca să am pe a doua zi.

Lee și Dorgo beau apă direct din râu, fără să o fiarbă. Am băut a doua zi, din aia fiartă, dar cam avea gust. Nu-mi dau seama dacă de la ibric, sau așa e ea.

L-am întrebat pe Lee unde doarme și a zis că se duce pe sub copaci. I-am zis să vină în cort, că și așa e loc pentru 6 persoane.

Eu aveam sacul de dormit, dar nu am avut o saltea de izopren. Lee avea una. Cam ăsta a fost singurul lui bagaj și un tricou de schimb. Am dormit cam prost, că pământul era tare. Noaptea s-au auzit fel de fel de răgete. Cred că am auzit o hienă și alte animale. Aveau loc fel de fel de vânători nu departe de noi.

Mersesem foarte mult pe jos în ziua aia și am fost cam rupt.

Am uitat să menționez că au mai instalat și un duș. Un fel de sac cu găuri. Au adus apă de la râu și se putea face duș. Lee s-a spălat. Eu aveam ceva șervețele umede și am făcut un altfel de duș. Am avut haine de schimb și a fost bine.

Walking safari de dimineață

A doua zi de dimineață pe la 6 am pornit din nou în plimbări. Temperatura era potrivită și s-a mers fain. Polonezului îi ieșiseră niște bășici pe la picioare, dar nu le băga în seamă. Mi-a zis că nu-s primele și nici nu vor fi ultimele. Era învățat cu mersul pe jos.

Din nou am văzut o mulțime de animale. Diferit cu o zi înainte azi am văzut o broască țestoasă de uscat. Cred că se chema broasca tigru, datorită coloritului carapacei. Lee ne-a explicat că leii le vânează. Sar pe ele și le sparg carapacea. Din nou zebre și antilope Gnu la greu.

Pe la 10-11, după vreo 4 ore de mers ne-am întors la camping. Era prea cald să mai poți merge. Urma să ne prnim spre satul Boro pe la 13:00 să ajungem acolo pe la 15:00.

Eu mai aveam jumătate de conservă. O pusesem într-o pungă și o lăsasem în lada frigorifică afară. Citisem pe undeva că trebuie avut grijă cu mâncarea. Niciodată nu trebuie ținută mâncarea în cort, ca să nu atragă vizitatori. Am găsit conserva plină de furnici. A trebuit să o arunc. 🙂 Deci rămăsesem și fără mâncare.

Apa o terminasem ieri și aveam apă fiartă, dar avea gust nasol. L-am întrebat pe Lee dacă mai aveam ceva de făcut și a zis că nu. Am zis să plecăm mai repede dacă vrea el. A fost de acord. L-a sunat pe cel de la agenție să vină mai repede după noi.

I-am ajutat la strânsul taberei. Am strâns corturile. Au astupat cu hârlețul locul unde a fost toaleta și au acoperit cu nisip și locul unde a fost focul. Nu am lăsat nici o urmă. Am înțeles că unele agenții trimit și lemne de foc. Nu cred că a fost cazul nostru, dar cine știe? Mi-a plăcut sistemul ăsta și cum au lucrat.

A urmat o nouă plimbare cu mokoro de vreo două ore. Ajunși în sat am fost la o tarabă de acolo și am cumpărat ceva de băut. Muream de sete. Le-am făcut și prietenilor noștri cinste și le-am lăsat câte un tips. Au meritat.

Am uitat să mai vorbesc de copaci. Lee ne-a mai explicat despre unii copaci. Cel mai bine îmi amintesc de copacul cu cârnați (Sausage Tree). I-am făcut niște poze.

Gânduri de final

Mă gândeam dacă aș fi putut ieși mai ieftin. Probabil că da. Să fi venit cu cortul de acasă, să fi căutat o mașină mai ieftină. Dar apoi au fost o mulțime de chestii pe care ni le-au dat și cei de la agenție. Hârlețul, lada frigorifică, scaunele pentru mokoro. Până și scaunele alea sunt foarte importante, altfel stai destul de greu în barcă.

Per total a fost bine și chiar dacă m-a costat cam mult e o experiență pe care nu o voi uita ușor. A fost și destul. Nu știu dacă nu m-aș fi plictisit mai multe zile.

Mi-ar place să vin și în perioada când nivelul apei e mai ridicat. Probabil atunci lucruril ar arăta diferit.

Ce aș face diferit?

Probabil aș cumpăra mult mai multe de mâncare și aș trage un grătar zdravăn. Nah. Așa se poartă! La amiază, papa și somn. Pe seară și dis de dimineață plimbări pe jos.

Dacă aș sta mai multe zile în zonă, m-ar tenta un safari. Fie cu o agenție, fie cu o mașină închiriată. M-ar tenta un mobile safari pe mai multe zile, pentru a acoperi o arie mai largă. Desigur nici o călătorie cu avionul nu ar strica. În parcurile publice deținute de stat, am înțeles că e interzis mersul pe jos. Se practică doar în concesiunile private, cum este și aceasta deținută de localnici.

Nu cred că aș zbura la unul din lodgeurile din interior. Costurile sunt prohibitive. Au tot ce vrei acolo. Plimbări cu mokoro, plimbări pe jos, zbor cu avionul până la ei, dar prea m-ar lovi la buzunar. M-am simțit destul de bine și în Maun.

Cel de la agenție ne-a dus și ne-am cumpărat bilete de autobuz spre Gaborone. Aveam autobuz pe seară. Am mai petrecut câteva ore prin oraș. Eu m-am dus la KFC, dar polonezul nu vroia să intre. Era aer condiționat iar baia e foarte curată. Toată noaptea am fost în autobuz și am fost cam rupți când am ajuns în Gaborone.
Dar de ce am ales să merg acolo și ce am făcut în capitală, scriu în alt articol.
–
Citește și continuarea aici.
Primul articol al acestei serii despre Călătoria din Cairo în Capetown îl găsiți aici.