Dus De Acasă.ro

Johannesburg și Apartheidul (5)

Johannesburg este capitala comercială a Africii de Sud și e cel mai mare oraș al țării cu o populație de aproximativ 3.500.000 de locuitori. Mai este numit de localnici „Jo’burg”, „Jozi”, „eGoli” sau „The City of Gold”. Unul dintre aeroporturile cu cele mai multe zboruri internaționale se află aici și o trecere prin acest oraș pare de neevitat. Orașul mai este cunoscut ca fiind unul cu o criminalitate foarte ridicată.

Continuare de aici.

Dacă nu aș fi avut de mers de dimineață la aeroportul din Johannesburg, nu știu dacă aș fi vizitat acest oraș. Reputația lui drept o capitală mondială a crimei nu-l prea ajută. Nici la numărul de obiective turistice nu stă prea bine. Multe ghiduri te sfătuiesc să nu pierzi prea mult timp pe aici. Aeroportul e în afara orașului spre est, se poate închiria o mașină și la revedere Johannesburg. Am aterizat, câteva secunde mai târziu, am plecat, te las cu bine.

Elvețianul cu care mă împrietenisem pe lângă Kruger, aterizase în Johannesburg unde avusese cazare câteva nopți și-mi spusese că nu e chiar așa de rău. Am mers pe mâna lui și am decis să iau două nopți de cazare și să acord acestui oraș o zi plină. Să vedem ce va ieși.

Cazare la CurioCity Backpackers

Un hostel foarte interesant în cartierul Maboneng în Centrul Johannesburgului. Am plătit 220 de rand pe noapte în dormitor mixt cu vreo 8 paturi.

Hostelul e construit într-o veche tipografie care a fost renovată. Ne-am plimbat de câteva ori până l-am găsit. Acest cartier e în sistem grid și sunt multe străzi cu sens unic.

Hostelul e pe Fox Street nu departe de Carlington Building și Top of Africa.

Îmi făceam griji unde am să parchez mașina deoarece mi-era frică să o las în drum să nu mi-o zgârie careva.

Hostelul are însă propria parcare într-un garaj închis, la vreo douăzeci de metri de clădirea principală. Fie este parcarea lor ori au o înțelegere cu această parcare privată și clienții hostelului pot parca acolo gratis.

Clădirea e destul de interesantă la parter au aranjat frumos un bar și aveau și o masă de biliard și alte locuri de socializare. Hostelul are un vibe fain și e bun pentru cei cărora le place să petreacă. Mulți dintre clienții hostelurilor de acest gen, de obicei tineri localnici sau vestici, sunt interesați mai mult de partea de socializare decât de turism.

O chestie interesantă a fost că nu aveam cheie. Fiecare dormitor avea câte un nume și ni se dădea un cod cu care să deschidem ușa dormitorului de la un panou electronic. Paturile simple, din metal. Era foarte curat și nu aveai nevoie de altceva.

În zona barului parcă aveau și o sobă din fontă destul de veche. E de recomandat cazarea.

Scurtă plimbare în jurul Hostelului

Vroiam să mă tund și am întrebat de o frizerie prin zonă. Cei de la recepție ne-au explicat cum să ajungem la ea.

Ce a fost interesant prin zona asta a fost că primăria sau afaceriștii din acest cartier au angajat oameni pentru securitate. Și nu era genul de firmă de securitate de albi înarmați. Erau tineri din comunitatea locală care purtau niște veste reflectorizante și stăteau în mai multe locuri pe stradă. Nu arătau fioroși.

Mi s-a părut o idee foarte bună. Problema criminalității se datorează în primul rând sărăciei și nu ține de vreo culoare. Oferind astfel de muncă celor din categoriile defavorizate era un pas în direcția cea bună.

Datorită tuturor lucrurilor pe care le citești, turistul e destul de paranoia la o simplă plimbare pe stradă. Sunt fel de fel de sfaturi pe care ghidurile turistice ți le dau:

-Nu arăta de parcă ești pierdut și nu știi unde mergi

-nu întreba direcții

-nu scoate aparatul de fotografiat sau vreo hartă la colț de stradă

-nu lua bani sau alte lucruri de valoare la tine etc.

Situația e destul de comică când încerci să o faci pe cocoșul. Direcțiile pe care le primisem nu erau prea clare și căutam nu știu ce clădire galbenă, unde aveam de a face la dreapta. Mă uitam după clădire și elvețianul îmi spune să nu mă uit mult stânga sau dreapta să nu par a turist.

I-am zis că mă uit de parcă-s proprietarul tuturor clădirilor. Să stea liniștit. :))

Am găsit și frizeria, dar din nou surpriză. Nu era curent electric pentru câteva ore și frizerul zice că nu ne poate tunde până nu vine curentul. Mare problemă cu curentul în Africa de Sud.

Frizerul și toți pe lângă el erau negri. L-am simțit zâmbind când a văzut doi albi ce se umflau în pene ca doi cocoși. Cred că te citesc rapid și dacă fac o dată Bau, o iau turiștii, de genul nostru, la fugă.

Am văzut că avea un aparat de tunc cu baterie și l-am întrebat dacă nu mă poate tunde cu ăla. A zis că mă poate tunde doar zero. De ce nu? Aplicăm și noi stilul lui Michael Jordan. Așa era și frizerul, ras în cap.

A fost copil fain iar prețul pentru tuns a fost corect.

Îmi place să cred că acest frizer e un bun exemplu pentru generația tânără. Un cetățean al Națiunii Curcubeului unde rasa și etnia nu contează. Vor mai trebui să treacă probabil o generație două până vor reuși să doboare toate barierele și preconcepțiile.

Nu am poze din plimbările pe jos, deoarece nu luam nimic cu mine. Mai am poze făcute din mașină.

Pe seară am fost la un mall numit EasterGate, dar nu mai țin minte ce am făcut pe acolo.

Johannesburg e renumit pentru mallurile pe care le are și e cunoscut drept o destinație de shopping.

Scurtă istorie a orașului Johannesburg

Aur a fost descoperit în zona unde este acum orașul în 1886 de un prospector Australian numit George Harrison. Acest loc era doar la vreo 50 km de orașul capitală al Afrikaans, Pretoria, unde albii de origine olandeză tocmai încercau să-și construiască noul stat.

Datorită descoperirii aurului în trei ani noua locație a devenit o metropolă, plină de alți prospectori de toate culorile, plin de bordeluri, baruri etc. Îmi imaginez că arăta oarecum ca un oraș american din perioada goanei după aur.

Cei din Pretoria, care doreau să se ocupe mai mult cu agricultura și rugăciunea, priveau cu neîncredere noua așezare. Albii ce s-au stabilit aici erau numiți uitlanders (străini) și nu aveau drept de vot. Desigur că nu au ajuns doar albii prin zonă – aveau nevoie și de forță de muncă ieftină prin mine și astfel au apărut și fel de fel de așezări de negri, muncitori de culoare sau indieni. În afară de buri, nimeni nu avea drept de vot, iar negrii aveau nevoie și de hârtii pentru a putea călători. Negrii nu aveau voie să ocupe alte poziții în afară de simpli muncitori. Au urmat războaiele dintre buri și englezi iar afrikaans au pierdut.

În această perioadă s-au înființat și primele cartiere/suburbii (numite townships) locuite de negrii, care veniseră să-și caute norocul în acest oraș. Printre acestea a fost Sophiatown (1903) și Alexandra (1905). Prin anii 1920 au urmat ceva revolte atât ale albilor ce lucrau în mină cât și ale negrilor. Negrii doreau să ocupe și alte poziții în afară de simplii muncitori, iar albii (care aveau salarii mai mari) nu erau de acord. În urma acestor revolte s-a continuat cu restricționarea mișcării negrilor.

Prin 1930 un alt township la sud-vest de oraș a fost Orlando, care avea să fie mai târziu centrul în jurul căruia avea să crească Soweto.

În 1948 a venit la putere Partidul Naționalist, dominat de Afrikaans și au pornit politica de Apartheid (care înseamnă „Separare” în Afrikaans). Apartheidul a fost totuși doar o continuare a vechilor practici. Minoritatea albă deținea puterea, bogăția și dreptul de vot și au studiat cum pot face să țină majoritatea neagră sub control.

În Alexandra, negrii erau deținători de pământ, ei cumpărând în perioada britanică pământ de la fermierii din acea zonă.

Pentru alte zone, noul regim a decis să mute cartierele de negrii în afara orașului. Așa s-a întâmplat cu Sophiatown care a fost demolat de buldozere iar toții locatarii acelei zone relocați în altă parte prin anii 55.

Redau de la wikipedia evenimentele importante referitoare la Apartheid:


„Apartheidul era practicat în Africa de Sud de mulți ani, dar abia în 1948 a luat o formă juridică, fiind susținut de legi. La alegerile din 1948, Partidul Naționalist a câștigat alegerile într-o coaliție cu Partidul Afrikaans, condus de pastorul Protestant Daniel François Malan.

La puțin timp după aceasta s-a hotărât ca fiecare individ să aibă drepturi conform rasei sale. O lege promulgată în 1950 rezerva anumite districte din orașe unde doar albii puteau să fie proprietari, forțându-i pe cei care nu erau albi să migreze. Legile au stabilit zone separate, cum ar fi plaje, autobuze, spitale, școli și chiar bănci în parcurile publice. Negrii și persoanele de altă culoare trebuiau să poarte documente de identitate în orice moment și nu le era permis să rămână în alte orașe sau chiar să intre în acestea fără un permis special.

Panou pe care scrie: „Numai pentru uzul persoanelor de rasă albă”

Statele negre

Conform apărătorilor apartheidului, discriminarea negrilor era bazată legal pe faptul că aceștia nu erau cetățeni sud-africani, ci doar cetățeni ai altor state independente, create cu scopul de a „găzdui” persoane negre. S-au creat zece state autonome pentru a primi negrii care constituiau 80% din populație. Acestei populații i s-a retras cetățenia sud-africană și erau considerați a fi în tranzit, sau ca fiind persoane ce stau temporar în țară și care au pătruns în țară cu pașaport fără viză. În timpul anilor ’60, ’70 și ’80, guvernul a forțat populația neagră să se stabilească în statele care erau create pentru ei. Un total de 3 milioane și jumătate de locuitori s-au văzut obligați să se deplaseze către acele zone.

Cel mai mediatizat caz a fost cel de la Johannesburg, unde 60.000 de locuitori negri au fost reașezați într-o zonă numită Soweto. Alt caz a fost cel de la Sophiatown, un loc multirasial, unde negrilor li se permitea să dețină pământ. Totuși, creșterea populației și a zonei industriale din Johannesburg, transforma această zonă într-un loc strategic. În februarie 1955, cei 50.000 de locuitori negri din zonă au fost evacuați cu forța, fiind mutați într-o zonă numită Meadowlands, actualmente anexă a Soweto. Sophiatown a fost distrusă total de buldozere și, pe locul ei, a fost construită o nouă zonă urbană numită Triomf pentru populația albă.

Albi, negri, indieni și metiși

Populația era clasificată în patru grupuri. Cei de culoare (în afrikaans „kleurlingen”) erau metișii care proveneau din amestecarea populațiilor Bantú și Khosian cu descendenți europeni. Era foarte dificil de hotărât cine era metis.

Și metișii au fost discriminați și obligați să se mute în zone speciale, uneori abandonându-și casele și pământurile care le aparțineau din generație în generație. Chiar dacă aveau mai multe drepturi decât negrii, ei au jucat un rol important în lupta contra apartheidului. La fel ca și negrii, nu aveau drept de vot. În 1983 o reformă a Constituției le-a permis celor de culoare și indienilor (aceștia din urmă fiind originari din India și Pakistan) să participe la niște alegeri separate pentru a forma un parlament de culoare, subordonat parlamentului albilor. Teoria apartheidului era că cei de culoare erau cetățeni sud-africani cu drepturi limitate, în timp ce negrii erau cetățenii unuia dintre cele 10 state create special pentru ei.

Rezistența

Intensificarea discriminării a determinat Congresul Național African (CNA), format din persoane negre, să dezvolte un plan de rezistență care includea nesupunere civică și marșuri de protest. În 1955 la un congres ținut la Kliptown, lângă Johannesburg, un număr de organizații incluzând CNA și Congresul Indian a format o coaliție prin adoptarea unei Proclamații pentru Libertate, care avea în vedere crearea unui stat în care să fie eliminată discriminarea rasială.

În 1959, un grup al CNA a decis să iasă din rândurile partidului pentru a forma un partid mai radical, pe care l-a numit Partidul Congresului African (PCA). Principalul obiectiv al noului partid era acela de a organiza un protest la nivel național împotriva legilor discriminatorii. La data de 21 martie 1960 un grup s-a adunat în Sharpeville, un sat aproape de Vereening, pentru a protesta împotriva legii prin care negrii trebuiau să poarte asupra lor acte de identitate (în special pașapoarte). Numărul participanților nu este cunoscut. Cert este că poliția a deschis focul împotriva mulțimii, ucigând 69 de persoane și rănind alte 186. Toate victimele erau negri și majoriotatea au fost împușcați în spate. Imediat după aceea, CNA și PCA au fost interzise ca partide politice.

Acest eveniment a avut o semnificație importantă; dintr-un protest pașnic s-a transformat într-unul violent; totuși, partidele politice interzise nu erau o amenințare reală pentru guvern, deoarece nu dețineau arme.

Protestele au ajuns la un punct în care, în 1963, primul ministru Hendrik Frensch Verwoerd a declarat stare de urgență, permițând reținerea persoanelor fără ordin judiciar. Peste 18.000 de manifestanți au fost arestați, inclusiv majoritatea reprezentanților CNA și PCA. Protestele au luat forma unor sabotaje cu ajutorul aripilor armate ale partidelor respective. În iulie 1963, mai mulți șefi politici au fost arestați, printre ei numărându-se și Nelson Mandela. La procesul din Rivonia din iunie 1964, Mandela și alți șapte politicieni au fost condamnați la închisoare pe viață pentru trădare.

Declarația lui Mandela la un proces a devenit faimoasă: „Am luptat cu dominația albilor și cu dominația negrilor. Am dorit o democrație ideală și o societate liberă în care toate persoanele să trăiască în armonie și cu egalitate de șanse. E un ideal cu care vreau să trăiesc și să reușesc. Dar dacă este necesar, este un ideal pentru care sunt dispus să mor.”

Procesul a fost condamnat de către Națiunile Unite și a fost un element foarte important pentru implementarea de sancțiuni regimului din Africa de Sud. Cu partidele negrilor proscrise și conducătorii acestora în închisoare, Africa de Sud a intrat în cea mai critică etapă din istoria sa. Aplicarea Apartheidului s-a intensificat. Prim-ministrul Verwoed a fost asasinat, dar succesorii săi, B. J. Vorster și Pieter Willen Botha au menținut această politică.

Mișcarea de Conștiență

În anii ’70 rezistența contra Apartheidului s-a intensificat. La început s-a manifestat prin atacuri, iar mai târziu prin studenții conduși de Steve Biko. Biko, un student la medicină, a fost principala forță din Mișcarea de Conștiență a Negrilor care lupta pentru eliberarea negrilor, fără violență.

În 1974 guvernul a emis o lege care obliga folosirea limbii afrikaans în toate școlile, inclusiv cele ale negrilor. Această măsură a fost foarte nepopulară deoarece limba afrikaans era considerată ca fiind „o limbă a opresiunii”. La data de 30 aprilie 1976 școlile din Soweto au început o rebeliune. La data de 16 iunie 1976, elevii au organizat un marș care s-a terminat foarte violent, 556 de copii murind datorită gloanțelor trase de poliție, aceștia din urmă răspunzând cu focuri de armă pietrelor aruncate de manifestanți. Acest incident a reprezentat începutul unui val de violențe care s-a extins în toată Africa de Sud.

În septembrie 1977, Steve Biko a fost arestat. A fost bătut de poliție până când a intrat în comă, iar șase zile mai târziu a murit. Moartea sa a reprezentat un semnal de alarmă pe plan internațional. În urma unei sentințe judecătorești nimeni nu a plătit pentru această crimă, chiar dacă Societatea Medicală din Africa de Sud a afirmat că Briko a murit din cauza bătăii primite și a lipsei de îngrijiri medicale.Cazul Biko a fost redeschis in 1997. După aceste incidente Africa de Sud s-a schimbat radical. O nouă generație de tineri negri erau dispuși să lupte cu motto-ul „eliberare înainte de educare”.

Rezistența albilor

Chiar dacă cea mai mare parte a albilor din Africa de Sud era de acord cu apartheidul, exista o importantă minoritate care se opunea. În 1980 Partidul Progresist condus de Helen Suzma a obținut 20% din sufragii. Acest partid se împotrivea apartheidului.

Izolarea internațională

În 1960, după masacrul de la Sharpeville, Verwoerd a organizat un referendum prin care se solicita populației albe să se pronunțe pentru sau împotriva unirii cu Marea Britanie. Cu această ocazie, 52% dintre alegători au votat contra. Africa de Sud a devenit independentă de Marea Britanie, dar a continuat să facă parte din Commonwealth. Prezența ei în cadrul acestei organizații devenea din ce în ce mai dificilă deoarece statele africane și asiatice și-au intensificat presiunile pentru eliminarea Africii de Sud care s-a retras în cele din urmă din Commonwealth la data de 31 mai 1961, dată la care s-a proclamat republică.

În anul următor a început Războiul de la frontiera Africii de Sud, întâi între poliție și după aceea Forțele Armate ale Africii de Sud împotriva SWAPO, care acționa la început din Zambia, iar din 1975 din Angola. Armata sudafricană era de departe cea mai puternică din zonă și se putea impune în fața oricărui stat de pe continent; de aceea a hotărât să invadeze de mai multe ori cele două state care sprijineau SWAPO. Totuși, puternica susținere primită din partea Uniunii Sovietice, Cubei și într-o mai mică măsură Etiopiei au oprit înaintarea sudafricană și, în schimb, a dus la începerea unuia dintre cele mai mari războaie de pe Continentul Negru, și anume războiul civil din Angola.

În același timp a finanțat grupul insurgent RENAMO pentru a încerca să înlăture regimul comunist din Mozambic.

Politica apartheidului a promovat izolarea Africii de Sud pe plan internațional, fapt care a afectat sever economia și stabilitatea țării.

În anul 1993 Africa de Sud era unica țară din Africa neagră guvernată de minoritatea albă.”

Ce este un township?

La cele mai sus aș mai adăuga că e bine de înțeles ce este un township. Dacă unele așezări de negri de pe lângă marile orașe s-au dezvoltat de la sine la începuturi, mai apoi în timpul apartheidului aceste locații erau astfel gândite pentru a fi controlate ușor. Nu doar că aceste locații erau departe de ochii lumii bune, dar eventualele revolte începute aici trebuiau înăbușite ușor. De multe ori se aflau între căi de linie ferată, pe lângă râuri sau alte bariere naturale. Era important să aibă puține căi de acces. Una sau două ieșiri. Era ușor pentru poliție să facă blocade și să înăbușească protestele.

Datorită aglomerării sunt mari probleme cu curentul electric, apa curentă și canalizarea. O imagine șablon pentru un township e un stâlp de curent la care în imediata apropiere sunt legate vreo 10 case. Obișnuiam să glumim:

-Cum faci diferența dintre un township și un cartier de albi?

-Într-un township e un stâlp de curent la 10 case, iar în cartierele de albi, 10 stâlpi de curent la o casă.

Desigur că imaginea și comparația e cam forțată, dar cam așa stau lucrurile.

Townshipurile sud-africane sunt oarecum diferite de alte slumuri din Africa. Ele au fost implementate de către stat, pe când slumurile s-au dezvoltat de la sine de cele mai multe ori.

Majoritatea marilor orașe au câte un township (sau mai multe) prin împrejurimi. Pe lângă townships mai apar și shantytowns, care sunt și mai sărăcăcioase. Locuințe apărute peste noapte, din câteva table.


Apartheid Museum

Principalul obiectiv pe care doream să-l vizitez în Johannesburg a fost acest muzeu dedicat perioadei Aprtheidului. E în partea de Sud-Vest a orașului.
Lângă muzeu este și un fel de amuzament park, numit Gold Reef City. E amenajat lângă una din vechile mine de aur și are și un cazinou.

Sunt fel de fel de bariere și drumurile sunt largi și parcările imense. Nu eram interesat să văd acest theme-park, dar asocierea și locația lângă Apartheid Museum mi s-a părut cumva bizară.

Zona e foarte sigură și cred că au destul de mulți turiști aduși aici cu autocarele.

Am plătit 95 de rand intrarea la muzeu. Ți se acordă bilet aleatoriu de Alb, sau Non-European și fiecare are intrare separată.

Din păcate în interior fotografierea este interzisă.

Muzeul e aranjat cu multe fotografii, panouri explicative, televizoare unde poți urmări filmulețe video și e one-way într-o ordine cronologică.

De obicei nu-mi plac astfel de muzee. Îmi pare că mi-ar mânca prea mult timp dacă aș sta să urmăresc tot filmulețul sau aș citi toate panourile cu informații. Documentarea se poate face din timp, acasă.

Din exponatele interesante au fost vechile panouri/indicatoare care prezentau cum era viața în timpul apartheidului. Gări separate pentru albi și negri, toalete separate, bănci în parcuri doar pentru albi etc. E alt sentiment când le vezi cum arată în realitate.

Cea mai interesantă descoperire au fost fotografiile lui Ernest Cole (Wikipedia). El a surprins extraordinar de bine viața din timpul apartheidului. Majoritatea fotografiilor lui sunt însă protejate de drepturi de autor. Acest fotograf avea să fugă din Africa de Sud și să publice în America o carte numită: House of Bondage. A fost singura lui carte publicată. Prin anii 70 a renunțat la fotografiere. E interesant că prin 2018 au fost descoperite mai multe dintre negativele sale fotografice la o bancă din Elveția. Probabil vor fi publicate în curând.

Un alt fotograf, de această dată un alb sud african, a fost David Goldblatt. El a surprins mult mai bine și viața albilor, pe lângă momentele cu negrii. Parcă erau două universuri diferite. Fotografiile acestor doi oameni pot explica mai multe decât o face cuvintele. Nu toți albii aveau o viață ușoară.

Continuând printre panourile explicative se ajunge și la o zonă dedicată altor militanți care au murit în timpul apartheidului. Unul dintre ei este Steve Biko, ce a murit în arestul poliției în urma bătăilor primite.

Mai sunt și câteva exponate care arată cum arătau celule și mașinile folosite de poliția sud africană. Mai rețin și câteva vitrine cu fel de fel de pistoale mitraliere și arme artizanale folosite în timpul conflictelor.

În anii 90 Mandela este eliberat din închisoare și până în 1994 (la alegeri) a urmat una dintre cele mai sângeroase perioade din istoria Africii de Sud.

Multe dintre victime au fost datorate conflictelor dintre ANC (majoritari Xhosa) și Inthaka (majoritari Zulu). Când te gândești la Africa de Sud îți imaginezi în primul rând albi vs negri, dar conflictele dintre negri sunt un alt aspect important.

Cu picarea comunismului în anii 90 Africa (în general) era plină de arme de foc. Aceasta a dus la conflicte extrem de sângeroase în acea perioadă. Sfârșitul Războiului Rece a fost un alt motiv pentru care a picat sistemul Apartheid. Pentru mulți ani cei de la putere spunea că luptă împotriva comuniștilor. Să ne amintim că în Zambia și Tanzania de exemplu veniseră partide socialiste la putere.

În 94 au loc alegeri libere și ANC și Mandela vin la putere. Nimeni nu știa ce avea să se întâmple sau dacă nu vor izbucni din nou violențe după aceste alegeri. În general alegerile s-au desfășurat fără incidente și au fost cozi imense. Ca prin minune a urmat o perioadă de liniște după 94.

În partea finală a muzeului se vorbește despre Truth and Reconcilliation Commission. Cei care își recunoștea crimele în public puteau fi iertați. Arhiepiscopul Desmond Tutu a fost numit să conducă această comisie. Sunt mai multe videouri care prezintă diferite momente din aceste procese.

Momente cu o încărcătură emoțională foarte puternică. Polițiști ce recreează cu victimele lor cum se desfășurau unele interogatorii sau torturi etc.

Un alt moment cu o puternică încărcătură emoțională a fost apariția fostei soții a lui Mandela în fața acestei comisii. În Soweto ea era lidera unei grupări, așa numiții Mandela Boys.

Au avut loc câteva evenimente în care Winnie Mandela ar fi fost implicată direct. Unii tineri, considerați informatori au fost uciși și a mai avut loc o crimă a unui doctor indian.
Winnie Mandela și-a menținut nevinovăția, dar la rugămințile lui Tutu, a repetat după el că-i pare rău că uneori lucrurile au luat o întorsătură nefastă în acele vremuri. Unele dintre familii ale tinerilor uciși nu au fost mulțumite de finalul anchetei.

Vă recomand să căutați câteva poze făcute de Ernest Cole. Dintre fotografiile pe care le-am menționat mai sus, mi-au rămas în minte câteva.
Un peron de gară în care partea negrilor era plină iar la albi erau doar câteva persoane. Apoi condițiile în care locuiau minerii.

Bărbații care veneau să lucreze în mine puteau sta doar la hosteluri special amenajate pentru ei și rămâneau departe de familie. Condițiile erau foarte grele.

Soțiile negrilor lucrau în casele albilor drept femei de servici sau doici pentru copii albilor. Și ele erau departe de familiile lor.

Un alt personaj care avea să petreacă mult timp în Johannesburg a fost Gandhi. El era un avocat, cetățean britanic și nu-i plăcuse cum fusese discriminat. În vreo 10 ani cât a locuit în Johannesburg s-a ocupat cu multe procese în special ajutând comunitatea indiană.

În Africa de Sud a prins roade și filozofia lui de rezistență și proteste fără violență. Tehnici adoptate în mare măsură și de ANC mai ales în perioada lor de început.

Un alt detaliu ce mi-a rămas în minte a fost felul cum se decidea cărei categorii aparții. Cea mai folosită metodă era cea a creionului. Dacă îți punea un creion în păr și nu pica, erai considerat negru. Clasificarea era relativă însă, fiind la discreția inspectorului care te analiza.

Un alt termen care merită reținut este Bantustan (Wikipedia ). Aceste state așa zis independente erau rezervate pentru populația neagră. Aceste zone erau foarte sărace și negrii de aici erau o forță de muncă ieftină pentru minele controlate de albi. În drumul spre partea centrală a Parcului Kruger din zilele următoare aveam să trec printr-un vechi Bantustan și aveam să observ diferențele.

Per total o vizită foarte interesantă la acest muzeu. Am învățat multe lucruri noi iar situația este mult mai complexă decât pare la prima vedere. Acest muzeu aduce un plus de informație la o documentare prealabilă sau poate fi un pas de început pentru o documentare ulterioară.

Din celelalte cărți care ating problema Apartheidului am citit și recomand:
Nelson Mandela – Long Walk to Freedom; Trevor Noah – Born a Crime și Desmon Tutu – „No Future Without Forgiveness„.

O vizită în Soweto

Următoarea destinație pe care vroiam să o văd era acest cartier sau „township” renumit. Atât Nelson Mandela cât și Desomond Tutu au avut o casă aici pe aceeași stradă. Strada Vilakazi e singura stradă din lume unde au avut case doi premiați ai premiului Nobel.
Nelson Mandela a fost primul avocat negru din Africa de Sud.

Soweto e un township destul de întins cu o populație de vreo 1.270.000 de locuitori. Sunt zone care arată mai bine iar altele arată destul de rău.

Am mers ceva pe autostradă iar acest township mi s-a părut complet separat de Johannesburg. Chiar înainte de a ajunge acolo, pe partea stângă a autostrăzii este un râu iar acolo era un shantytown. Fel de fel de colibe din câteva table. Nu-mi imaginam că pot fi încă zone unde se trăiește atât de greu.

Zona în care e casa lui Mandela e chiar la intrarea în Soweto (Orlando West) pe un delușor. Toate casele sunt modeste, pe un singur nivel.

Pe drum erau fel de fel de tineri și se băgau în fața mașinii – și-mi arătau unde să parchez. Nu am vrut să parchez, deoarece nu vroiam să vizitez casa. Vroiam doar să văd puțin cartierul și să-i iau pulsul.

Am trecut de primul paznic de mașini, apoi a sărit altul în față. Aceeași poveste. Fug pe lângă mașină și vor să te ducă la un loc de parcare. Când i-am evitat, îmi arătau niște semne, care cred că vroiau să zică că mașina va avea de suferit dacă nu parchez unde-mi arată ei.

Chestia asta cu parcarea și tinerii care au grijă de locurile de parcare e des întâlnită în Africa de Sud. Erau foarte multe minibusuri turistice cu multe grupuri de albi și ăsta a fost unul din celelalte motive pentru care nu am vrut să vizitez muzeul. Îmi părea prea aglomerat.

Casa e foarte modestă și nici nu prea cred că ai ce vedea mare lucru înăuntru. E înconjurată de niște garduri de fier și se poate vedea și din stradă. Eram la volan și nu am putut-o fotografia. E clădire simplă, pe un singur nivel, din cărămidă roșie.

Peste drum de casă era un restaurant, denumit simpatic: Mandela’s Family Restaurant. Dacă spui Mandela știi că atragi turiști deci îmi imaginez că se încearcă orice. Mai sunt fel de fel de tarabe cu suveniruri pe aceste străduțe.

După zona asta turistică din jurul casei lui Mandela, townshipul își vede mai departe de ale lui. Casele sunt mai departe locuite iar unele dintre ele arătau chiar foarte bine, garduri înalte etc.

Îmi amintesc și filmulețul lui Trevor Noah, care îți vizitează bunica în Soweto. Toate casele aveau intrări pentru mașini dar nimeni nu avea mașină. Interesant clipul și e simpatică bunica:

O altă poveste referitoare la Johannesburg sunt microbusele. Nu prea existau metode de transport oficiale pentru negri, dar mulți aveau de ajuns în cartierele de albi, mai ales femeile, deoarece unele lucrau acolo. Exista o întreagă rețea de microbuse cu diferite rute și fiind ilegale, erau în general deținute de gangsteri. Chiar și acum mai apar prin ziare știri despre bătăile dintre diferiți șoferi.

Am văzut un astfel de microbus prin Pretoria. Stătea la un colț de stradă și claxona non-stop iar ajutorul de șofer striga locația și ruta unde mergeau.

După ce am vizitat Soweto din mașină, ne-am gândit să mergem la un mall din Nord. Traversam astfel tot orașul iar cartierele din nord era vorba că sunt mai bogate și locuite de albi.

Traversând orșul spre Nord, spre RoseBank Mall

Am traversat tot orașul până în Nord. Sunt unele zone în care sunt mulți oameni ai străzi. Își fac focuri pe lângă unele clădiri părăsite. De obicei îți dai seama în ce zonă ești după gunoiul care-l vezi pe stradă. Dacă e multă mizerie, nu e de bine.

Am mai văzut câteva clădiri interesante și a mers Goproul. Am mai scos câteva poze din filmare.

Nu am avut în plan să urmez o rută anume. Am mers unde ne-a dus GPS-ul.

Traficul e destul de aglomerat și sunt multe mașini. Mai sunt și multe camioane și tiruri. Au un gen de camioane, folosite în minerit care seamănă cu vagoanele de tren. Descarcă minereul în laterală. Nu-mi amintesc să fi văzut astfel de camioane prin alte părți.

A plouat toată ziua și oricum pe jos nu puteam face mare lucru. A fost interesant turul ăsta cu mașina.

Rosebank Mall în nord

Am mers la acest mall deoarece era vorbă că e mai diferit decât celelalte. Pe străduțele din jurul lui sunt mai multe magazine cu artă africană și doream să le vizitez. Am văzut și masa mea care o cumpărasem din Botswana și alte măști și chestii pe care le-am văzut și prin alte țări.

Se pare că acești comercianți sunt pricepuți la a aduce obiecte din alte țări și a le vinde aici.

Ne-am plimbat și pe străzile din jurul mall-ului. Îți dai seama când o zonă este sigură sau nu.

Cartierele mai periculoase

Se spune că mai periculoase ar fi cartierele Hillbrow, Berea și Yeovile. Desigur și townshipul Alexandra. În multe dintre aceste cartiere au venit mulți imigranți din alte țări africane care încearcă să-și găsească norocul în Africa de Sud.

În ultimii ani au mai fost conflicte între imigranți și localnici. Nu am căutat în mod special aceste cartiere și nu cred că am trecut prin apropierea lor.

Aeroportul din Johanneburg OR Tambo

Oliver Tambo a fost președintele din exil al ANC în toată perioada când Mandela a fost în închisoare. S-a întors în Africa de Sud în anii 90 dar a murit înainte de alegerile în care Mandela a fost ales președinte. O statuie a lui Tambo primește vizitatorii care aterizează pe aeroportul din Johannesburg.

A doua zi dimineață am fost la aeroport și mi-am așteptat prietenii. Drumul până acolo a fost foarte bun am parcat ușor și nu am sesizat nici o problemă pe nicăieri.

Cum au sosit am pornit înspre Kruger (zona centrală). Am mai avut o cazare intermediară până să ajungem acolo, deoarece ne-am pornit pe la amiază. Mi s-a părut foarte civilizat aeroportul. Nothing to write home about.

Un aeroport internațional similar cu multe altele din întreaga lume.

În concluzie

Johannesburg e interesant mai ales datorită istorie lui și lucrurilor care s-au întâmplat aici. E un oraș foarte întins, mereu aglomerat și un centru comercial. Dacă ar fi să aleg cazare între Pretoria și Johannesburg, cred că aș alege Pretoria (vezi articolul) . Pretoria are mai mult caracter.

Orașul se poate vedea cu mașina închiriată iar Apartheid Museum și o scurtă vizită în Soweto aș zice că merită.

Dacă vacanța e scurtă însă, nu e obligatoriu să poposiți prea mult pe aici. Puteți închiria mașină din aeroport și pleca spre locurile pe care le doriți să le vizitați.

Vrei nu vrei se ajunge la Johannesburg, deoarece majoritatea zborurilor internaționale ajung aici. De asemenea e de recomandat de zburat la Cape Town. De avut grijă că mai este un aeroport cu zboruri domestice. Am uitat cum se cheamă.

Per total, lucrurile nu sunt așa de rele cum au fost cândva, dar trebuie totuși avut grijă. Diferențele dintre clasele de oameni foarte bogați și alții foarte săraci e adevărata sursă a problemei. Lucrurile se vor îmbunătăți mult cu apariția unei clase de mijloc. În rest trebuie avut grijă în ce cartier ajungeți. Seamănă cu America la acest aspect. Oamenii sunt faini peste tot și sunt sigur că orașul oferă multe alte lucruri pe care eu nu le-am descoperit.

Am putut însă să-mi fac o idee despre ce înseamnă Johannesburg.

Citește și continuarea aici.
Primul articol al acestei serii despre Călătoria din Cairo în Capetown îl găsiți aici.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.