Dus De Acasă.ro

Femei dezbrăcate, dansuri și vânătoare – Eastern Desert Castles (4)

TraianS Blog, Iordania No Comments

Îmi doream să merg în deșert. Nu mă așteptam ca acolo să găsesc băi și spa-uri de acum 1300 de ani, cu fresce cu femei dezbrăcate, scene de vânătoare, urși cântând la cobză și maimuțe aplaudându-i. Quseir Amra, un obiectiv UNESCO, este unul dintre cele mai interesante locuri pe care le-am văzut în Iordania.
Qasr Amra00003

Urmare de aici.

 

După Petra, al doilea obiectiv pe care doream să-l vizitez cel mai mult în Iordania era Quseir Amra din deșertul de est.

Cred că prima dată am citit despre el atunci când am căutat obiectivele din Iordania care se află pe lista UNESCO. Nu sunt multe – doar cinci: Petra, Wadi Rum, Um er Rasas, Quseir Amra și locul botezului de la Bethany Beyond Jordan. Din astea cinci aveam să văd patru. Doar la locul botezului nu am fost.

La est de Amman, începe Deșertul Estic care se întinde pâna la granița cu Iraq și continuă nestingherit până la Baghdad. E un teritoriu vast dar foarte puțin populat.

Cum e să mergi în deșert?

 

Când spunem deșert, mai toți avem în minte acea imagine a unui nisip galben, foarte fin și multe dune de nisip, pe care vântul le mută de colo, colo. Mai sunt unii care au imaginea unei blonde, top model, care umblă după apă și tocmai dă peste voi, care aveți o cisternă de apa minerală Vatra Dornei și nu mai știți cum să o ajutați, dar aia-i altă poveste. 🙂

Nu îmi amintesc exact când am văzut un deșert întâia oară. Se poate să fi fost în Qatar, în Doha, când am fost prima dată în tranzit în aeroportul de acolo. Nu tu prea mult nisip și nici o dună. Doar „flat land” cu ceva buruieni pe ici colo. Ăsta să fie deșertul? De sus din avion, satele păreau foarte pătrățoase, aranjate într-un „grid system”.

Apoi a urmat Cairo, cred, când am fost la piramidele de la Giza. Până să ajungi la piramide, ai în minte acea imagine a lor, pierdute în deșert, cu câteva cămile care trec pe lângă ele, de stau la umbră sub nasul sfinxului.

Ajunși la fața locului am văzut că piramidele sunt la periferia orașului. E destul să-ți schimbi puțin perspectiva din care privești și vei avea orașul drept background. Există și un amărât de Pizza Hut pe undeva pe acolo și poți servi o pizza privind la piramide. Nu tu mari dune, și nici cine știe ce nisip. Doar niște dealuri calcaroase. Dar deșertul ăsta avea totuși o liniște care te atrăgea. Vroiai să treci peste linia orizontului (care nu era la mare distanță datorită dealurilor) și să vezi ce urmează mai departe.

A urmat Israel, unde am fost iarna. S-a întâmplat ca în perioada în care am fost noi să fi nins la Ierusalim. Nu mă așteptam ca Ierusalimul și zona care-l înconjoară să fie o zona atât de deluroasă. Dealuri foarte abrupte la tot pasul. Am fost în deșert (tot zonă deluroasă) și era verde. Crescuse puțină iarbă în unele zone și am văzut niște beduini cu corturile instalate și cu cămilele la păscut, afară pe lângă ele.

Când mă gândeam la Iisus și la ale lui 40 de zile în deșert niciodată nu mi-l imaginasem urcând și coborând dealuri golașe.

La Wadi Rum dacă mergi, nisipul e spre roșu, dar ai munți mai peste tot. Niște munți care seamănă cu niște imense torturi de nuntă uitate în ploaie, sau topite la soare. Dunele de nisip le găsești mai mult pe lângă un munte, unde vântul a reușit să adune nisipul.

Ce vreau să spun este că deșertul este de multe feluri. E ca ploaia la britanici, sau zăpada la eschimoși. Citisem undeva că eschimoșii nu au un vocabular foarte bogat, dar au nu știu câte cuvinte doar despre zăpadă. Zăpada măruntă are un nume, zăpada cu fulgi mari alt nume, zăpada viscolită alt nume ..și tot așa. Cu ploile lui Sherlock, la fel. Pot fi atâtea tipuri de ploaie – de unde și denumiri diferite. Așa aș spune că e și cu deșerturile.

A merge într-un deșert cred că e în găleata aia cu lista, sau în lista cu găleata, sau lista găleții ….a fiecăruia. De aceea mi-am și dorit să mergem la Qasr Amra. Nu știam la ce deșert să ne așteptăm.

Spre Deșert Birjar!

 

Pornind din Downtown Amman am urcat un deal destul de abrupt, dar după ce am ieșit din oraș am dat peste un fel de platou.

Nu era mult nisip ci foarte mult pietriș mărunt și mult praf printre el. A început să bată vântul destul de tare, iar în depărtare se ridicau nori de praf. Recomand să vedeți și Lawrence of Arabia și drumul spre Aqaba, atunci când trec prin Black Desert. Genial film.

Bine ați venit în deșertul negru!

 

Dacă la început priveliștea era galbenă, încet încet s-a transformat în negru. Multe pietre negre, destul de mici, răspândite pe acest podiș. Zici că le împrăștiase cineva cu sită imensă. Erau zone unde deșertul era mai negru, iar în altele mai deschis la culoare.

Drumul era foarte bun și destul de circulat. Multe camioane care mergeau înspre Iraq.

Înainte de a merge în deșert e bine să vă luați ceva apă la voi (just în case) și să aveți făcut plinul la mașină. Pot fi zone unde benzinăriile sunt foarte rare.

Cum e să fii cămilă prin deșert?

 

Pe tot drumul, am dat peste două cămile care pășteau agale de-a lungul drumului. Din ce am citit, nu mai există cămile sălbatice în Iordania. Chiar și cele pe care le găsiți de capul lor prin mijlocul deșertului au stăpân. Astea care le-am văzut noi, cred că erau mai tinere. Încă nu erau bune de pus la treabă. Mulți dintre proprietari le lasă la liber, iar ele se întorc acasă când au nevoie de apă. De obicei pleacă vreo două săptămâni, după care se reîntorc acasă. Dacă stăpânul poate să aibă nevoie de ea mai repede, le pune piedică. Le leagă picioarele din față cu o funie mai scurtă, astfel ca să nu poată face decât pași mici. Asfel ele nu pot pleca la o distanță prea mare față de bază și sunt mai ușor de găsit.

Primul Desert Castle vizitat a fost: Qasr al Haranna –
 
Cel mai vechi han din lume

 

Câteva amănunte despre nume.

Majoritatea obiectivelor din Iordania, apar cu mai multe nume. Asta se datorează multe ori traducerii din arabă. Deși apare sub nume diferite, e vorba de același lucru.

„Qasr” înseamnă „castel” și majoritatea au o astfel de denumire. Qasr Haranna mai apare și ca QASR HARRANEH, “Kharaneh” sau “Kharana”.

Qasr al Haranna era denumirea pe care am văzut-o la fața locului și asta este denumirea pe care am să o folosesc.

De la Amman, sunt vreo 40 de kilometrii până aici și se ajunge destul de ușor. E în apropierea drumului principal și sunt și tabele. Aveam în fața noastră un ditamai camion și a intrat și el pe același drum. Mă gândeam, ce caută ăsta cu camionul la castel? Se pare că pe lângă castel e un off-road care duce undeva la o carieră de piatră deoarece am văzut camioane întorcându-se cu ditamai bolovanii din deșert.

Castelul e înconjurat de un gard amărât, iar intrarea e cumva în spate. Venind din drumul principal, trebuie ocolit.

Era un „Visitor Centre” acolo, dar nu era nimeni în el – era închis, dar intrarea spre castel era deschisă. Un beduin își avea cortul instalat acolo și făcea pe gazda. Am crezut prima dată că el e cel responsabil și am vrut să-i arăt Jordan Passurile, dar nu avea nici o treabă. Încerca să ne cheme în cortul lui să ne arate ce are de vânzare.

Cam la toare desert castles, povestea s-a repetat. Parcare, o clădire modernă cu Visitors Centre și toalete și corturi de beduini care încercau să vândă suveniruri. Totuși beduinii nu erau agasanți să nu poți scăpa de ei. De obicei mă feresc de astfel de shopinguri dar e posibil să fi avut prețuri ok. Îi respect că nu au tras prea mult de noi.

Castelul se află la câteva zeci de metri distanță pe un delușor.

Până să ajungem la castel am crezut că ne ia vântul pe sus.

Chiar la intrare în castel e un panou informativ. Zice acolo că clădirea își păstrează multe din elemente arhitecturale originale, dar oamenii de știință încă dezbat data construcției și la ce era folosită. S-a găsit o inscripție în arabă deasupra unei uși scrisă în 24 Noiembrie anul 710, în timpul Califului Omeiad Al Walid ibn ‘Abd al Malik.

Acuma cu califatul Omeiad, iarăși avem mai multe denumiri. În engleză am văzut că le spune Umayyad și am văzut că exită diferite traduceri în română. Sper că Omeiad, e cea corectă.

La scurt timp după Mohammed, care a unit triburile arabe sub islam, califatul Omeiad, cu capitala la Damascus a mărit imperiul arab până în Spania. Începând din Andaluzia, tot Nordul Africii, Peninsula arabă, și în nord până la granițelor bizantinilor din Turcia de azi.

Arabii aveau să atace Constantinopolul mai târziu dar nu au reușit să-l cucerească.

Această perioadă a constituit apogeul culturii arabe, perioada când Roma era în declin, iar oamenii de știință arabi au dus mai departe multe din învățăturile pe cale de dispariție ale vechilor greci.

Este o perioadă despre care trebuie să citesc mai multe.

Zona în care ne aflam, a ajuns să fie încorporată în acest imperiu și se bănuiește că aceste „castele” erau folosite de către puterea centrala din Damasc pentru a menține legături cu triburile nomade din deșert. În astfel de castele, se puteau întâlni cu reprezentanții triburilor, aceste clădiri fiind așezate strategic la confluențe de vechi drumuri de caravane.

Astfel de clădiri erau în același timp și o reprezentanță a puterii califului dar și un loc unde se puteau schimba mărfuri, știri și creea noi contacte.

Dacă datarea este corectă, acest castel este cel mai vechi „han” din perioadă islamică din lume. Am văzut astfel de hanuri (sau Caravan Sarayuri) în multe locuri (mai ales în Turcia) și ca să ajung la cel mai vechi dintre ele mi s-a părut o experiență interesantă.

Clădirea este în formă pătrată cu laturi de 35 de metri lungime. În centru este o curte deschisă, care colecta apă într-o cisternă din centrul ei. Clădirea pare mult mai mare din afară, dar nu prea funcționa ca un castel. Deși la fiecare colț are câte un turn circular, ele nu aveau scări interioare, deci erau doar de decor.

De afară, deschiderile din ziduri par a fi locuri pentru arcași. Dinăuntru îți dai seama că erau doar niște ferestre mici, la vreo trei metri de sol, folosite probabil atăt pentru ceva lumină cît și pentru ventilație. Ziduri groase, tavane înalte, ferestre mici să nu pătrundă soare și nu ai nevoie de aer condițonat. Adevărul e că era răcoare înăuntru. Singura fereastră mai mare, era una deasupra porții principale, folosită probabil de un paznic pentru a vedea cine se apropie de poarta hanului.

Deasupra curții centrale mai era un fel de balcon (terasă) care oferea acces la camerele de la etaj și în acelați timp ținea umbră curții de dedesubt.

Clădirea e înconjurată și de un șir de cărămizi zidite pe diagonală, un detaliu decorativ folosit și astăzi de către iordanieni.

Condiția clădirii e foarte bună, dar o vizită în castel nu ține mai mult de 10 minute. Nu prea ai ce vedea în afară de ziduri, dar e interesantă de vizitat, mai ales că e cel mai vechi han și pentru că e în drum spre Qasr Amra.

La vreo 15 km distanță de Qasr al Haranna, e următorul nostru obiectiv – Qasr Amra, motivul principal pentru care am venit în deșert.

Câte ceva despre oaze din deșert

 

Dar până să vorbesc despre Amra, trebuie să spun că drumul care duce spre Qasr Amra continuă spre orașul Azraq. Aici se află singura oază permananentă din Iordania. Apa rezultată în urma ploii în deșert, de pe o suprafață de 30000 de kilometrii pătrați se adună în bazinele subterane din Azraq. Până și astăzi, Azraq e principala sursa de apă a Iordaniei și există pericol ca apa să se termine sau ca depozitele subterane datorită folosirii exceive să facă loc apei sărate, ceea ce ar duce la stricarea apei. Fiind singura sursă de apă pe o distanță foarte mare în această zonă vin multe păsări migratoare și există chiar și bivoli. Datorită intervenței umane, au fost mari probleme și acuma se încearcă protejarea zonei și refacerea oazei. Toată povestea oazei e foarte interesantă, dar deoarece nu am ajuns până acolo, nu are rost să intru în detalii.

Shaumari Wildlife Reserve locul unde sunt salvați orycșii

 

Pe lângă Azraq se mai găsește Shaumari Wildlife Reserve (www.rscn.org.jo), rezervația unde se încearcă creșterea populației de orycși. Orycși sunt niște antilope cu coarne lungi care au fost pe cale de dispariție. La un moment dat toate exemplarele din sălbăticie au murit, doar câteva exemplare de la grădinile zoologice mai erau în viață. S-a reușit însă înmulțirea lor și se speră că se va ajunge când vor putea fi reintroduse în sălbăticie. Nu am mai ajuns la această rezervație datorită distanței, iar reviewurile de pe tripadvisor (vreo 14) nu erau strălucite. Rezervația fiind prea departe de Amman și alte obiective, nu prea a prins la turiști. Dar am vrut să vorbesc puțin despre oaze, animale și oryx înainte să încep să vorbesc despre Qasr Amra.

Nuduri în lumea arabă?

 

Frescele pictate de la Quseir Amra – 711 – 715

 

Dacă „qasr” înseamnă castel, „quseir” e diminutivul lui și înseamnă „Castel mic” – un „casteluș” acolo. Clădirile sunt foarte aproape de drumul principal, dar de data asta intrarea este în stânga.

Din nou parcare și Visitor Centre – de data asta dechis. Ăla de la Visitor Centre, destul de mâzgâlit, avea un pat nefăcut acolo, în care probabil dormea. Erau vreo trei indivizi. Doi în Visitor Centre și un arab mic în Quasr Amra, care era un fel de păznicuț.

Clădirile nu sunt deloc impozante din afară. Ce s-a mai salvat sunt clădirile unei băi, sau hammam.

Exista și un palat, dar din el nu a mai rămas mare lucru.

Cum te apropiid de clădiri, vezi că au trei nave – (trei arce), o trăsătură destul de des întâlnită și pe la bisericii. În partea dreaptă treci pe lângă o fântână secată, cu o reconstrucție modernă care arată că apa era scoasă de un sistem la care era înhămat un măgar sau cămilă ce se învârtea în jurul fîntînii. În partea din stânga se pot observa urmele unui șemineu (cămin). Focul se făcea de afară, iar căldura circula pe sub pardoseala de marmură.

Hammamul e localizat lângă o veche oază, din care nu a mai rămas mare lucru. Se spune că creșteau aluni sălbatici prin zonă, de unde și numele locului: Wadi Butm. Butm însemnând fistic sălbatic.

Am să atașez o hartă a frescelor și încerc să fac o descriere cât de cât a lor.

Ce veți vedea înăuntru?

 

Când veniți de afară e bine să așteptați câteva minute până vi se obișnuiesc ochii cu întunericul.

Prima cameră era o cameră pentru primire. Tavanul e împărțit în trei nave, iar de la intrare, drept în față e un fel de loc mai strâmt, cu două camere mici în stânga și dreapta lui.

Ăsta e primul lucru pe care ar trebui să-ți cadă ochii și e pictura emirului, care stă pe un tron (h). Eu nu am observat această pictură, deoarece era cam întuneric acolo și nici nu e conservată foarte bine. Emirul stă pe tron în stilul lui Adam, sau mai târziu Iisus. E vorba că în acea încăpere, sub tablou, stătea și emirul când își primea oaspeții.

Deasupra ușii prin care ați intrat sunt mai multe scene de curte, o femeie stă întinsă într-un șezlong, cu un înger înaripat alături (b), iar pe arce sunt desenați un bărbat care cântă la cobză, și o femeie care cântă la flaut (b).

Pe arcul din stânga, (d și e), sunt două femei topless, una care ține un pește pe o tavă, iar alta care dansează sau ține ceva în mână. Deși sunt jumătate dezbrăcate, au niște lănțișoare similare celor purtate de Afrodita în arta greco-romană.

În partea din dreaptă, în colțul din stânga sus, îi găsim pe cei șase regi (p) care într-un fel aduc ofrande și elogii emirului – vedeți felul în care își țin mâinile. E vorba de împăratul Bizantin, apoi Roderic, regele vizigot al Spaniei care a murit într-o luptă cu arabii, împăratul Persiei, Regele Abysiniei și în spate încă doi, un rege indian și probabil un han turc sau împaratul Chinei.

Lângă cei șase împărați e o scenă cu o femeie care se îmbăiază după care iese dintr-un mic havuz (q), și e urmărită de mai mulți privitori. Unul dintre aceștia e un nene cu barbă, bănuit că ar fi persoana în a cărui grijă erau băile. Lângă scena cu îmbăierea îl avem pe același bărbos urmărind niște exerciții de gimnastică, a unor tineri.

Deasupra acestor scene, e o scenă de vânătoare care continuă de-a lungul încăperii. Se vânează onagri (măgari sălbatici care nu pot fi domesticiți) vezi și acest articol de la Wikipedia.

Am să le spun măgari sălbatici, că e mai ușor.

La vânătoare de măgari sălbatici!

 

Onagri erau considerați o pradă demnă de un rege, deoarece își sacrificau viața pentru a-și salva puii și pe cei slabi și luptau, fiind o pradă greu de ucis. Pe timpul romanilor e vorba că erau aduși în hipodromul din Constantinopol pentru a fi uciși decătre alte animale. De asemenea li se făcea onoarea de a fi uciși cu sulița sau sabia, o onoare rezervată de obicei oamenilor.

Onagrii sunt urmăriți pe cai (chiar este o scenă în care un călăreț pică de pe cal) și se vânează cu plase. Gonașii cu steaguri, de-a lungul unei plase îi mână într-un țarc făcut tot din plase. Vânătorii pătrund apoi în acest țarc și-i ucid cu sulițele.

Hadith-urile islamice permitea consumul de carne de onagru, dar interziceau mâncatul măgarilor domestici.

Totuși în ultima scenă a vânătorii, doi bărbați taie și scot mațele unui oryx. Deasupra lor se află personificările Istoriei și Filozofiei (w) care discută cu Poezia (x) peste geam.

Pe tavan avem scene cu fel de fel de muncitori, fiecare încadrat într-un chenar negru. O cămilă cară niște piatră, unul lucrează la un zid etc.

Din această cameră de primire se trece la băi. Camerele sunt foarte mici și nu cred că era loc mai mult decât pentru o mână de oameni pentru a le folosi în același timp. Probabil doar nenea Emir și vreo trei patrau amici.

Prima camera se crede că era o cameră de schimb – o Apodyterium sau un Frigidarium, Camera rece unde veneai să te răcorești și să te relaxezi. Pe tavan sunt mai multe scene, încadrate în chenare în formă de diamant. O maimuță (B) ce aplaudă un urs care cântă la cobză (C), un nene care cântă la un fluier (E) și femeie îmbrăcată care dansează (F).

În următoarea cameră, numită Tepidarium, care e și cea mai apropiată de fântâna de afară, erau niște bănci din marmură și bazine în care se aduna apa, care era încălzită. Existau canale de scurgere pentru apă și sus, în colțurile tavanului găuri ca să iasă aburii.

Aici avem pictura a trei femei dezbrăcate (G), din care una are în brațe un copil. Mai departe se pregătesc să spele copilul (H-J).

În ultima cameră și cea mai apropiată de foc e Caldarium. Acolo mergeai să transpiri și probabil să te întinzi pe piatra fierbinte. Întins pe piatră, dacă priveai domul de deasupra vedeai o hartă a cerului înstelat, cu diferitele constelații. Această este cea mai veche hartă a constelațiilor pictată pe suprafața unui dom. Se poate indentifica ușor constelația Săgetătorului – are corpul unui centaur și un arc în mână, iar lângă el coada Scorpionului. Frescele nu sunt în cea mai bună condiție, dar harta este destul de precisă. Steau polară e pe centru, iar lăgă ea e Ursa Mare – reprezentată desigur printr-un urs.

Trebuie să mă apuc într-o zi să citesc mai multe despre constelații și să știu să le găsesc pe cer.

Am găsit o carte foarte bună despre Qusr Amra, se numește (Transformation of the Classical Heritage) Garth Fowden- Qusayr ‘Amra Art and the Umayyad Elite in Late Antique Syria – University of California Press (2004). Are aproape 400 de pagini și vorbește numai despre Qusr Amra. Ce pot explica eu în trei cuvinte!?

Obiectivul în sine poate părea mic și dacă nu ești pasionat de astfel de lucruri, ți se poate părea o bagatelă. Dar o astfel de construcție, de pe la 711-715, este unicat și ne dezvăluie multe despre viața de curte arabă și de conecțiile de atunci. Erau destul de seculari știind să petreacă bine, iar influențele persane, greco-romane, etc sunt la tot pasul.

Picturile au peste 1300 de ani. Sunt cu vreo 700 – 800 de ani mai vechi decât mănăstirile pictate de la noi. Date fiind vechimea lor și faptul că lumea arabă și islamică a intrat mai apoi într-o perioadă când toate imaginile de persoane au fost interzise faptul că au rezistat până astăzi e un miracol și cred ca sunt un obiectiv care nu trebuie ratat în Iordania.

Eu cel puțin am fost impresionat.

Mi-e ciudă că nu am făcut mai multe poze. Cred că am făcut o greșeală că am stat prea puțin. Sunt multe locuri pe care le descoperi abia când ajungi acasă și te mai pui la studiat.

Cam asta ar fi la Quseir Amra. La ieșirea din obiectiv ne-au întâmpinat niște cățeluși foarte drăguți. Ahh, dacă ați ști voi cum se trăia pe aici acum 1300 de ani!

Următoarea noastră țintă era Jerash. Am hotărât să nu ne întoarcem prin Amman ci am continuat înspre Azrak, după care am făcut undeva la stânga.

Fiind în drumul nostru, am hotărât să trecem și pe la

Qasr Hallabat – un alt castel din deșert.

 

Un alt castel din deșert, aflat la periferia unui mic sătuleț. Până la el mai era un alt hamam – Hammam aș Srah, dar deși am văzut tabelele nu am mai intrat. Din ce am citit, nu s-a păstrat foarte bine și riscam să nu ajungem la timp în Jerash.

La Hallabat, din nou Visitor Centre, cu un nene care când a auzit că prietenii noștrii sunt din Ciprul turcesc, a început să ne explice că la castelul de față este mormântul unui general otoman (sau așa ceva). Am văzut mormântul de la distanță, e undeva în afara castelului.

Aici exista un fort roman, construit în secolul doi din bazalt negru. Pe timpul omeiazilor, aceștia au făcut ceva renovări și au construit o moschee din piatră galbenă.

Interesantă această diferență din culoarea zidurilor. Unele ziduri sunt complet negre, iar altele galbene.

În Rough Guides, pe care îl citisem, ziceau că ăsta e printre cele mai frumoase desert castles. Mi-e nu mi-a plăcut prea tare. Am mai citit că ar fi avut niște mozaicuri. Eu nu le-am văzut. Nu-mi dau seama cum de le-am ratat.

Eram aproape de graniția cu Siria și mai făceam glume..să nu treacă din greșeală vreo bombă în partea noastră.

Castelul e interesant, dar nu cred că merită efortul. Mai vedeți prin poze.

Nu am stat prea mult, deoarece ne grăbeam spre Jerash.

Am să scriu despre Jerash data viitoare – că m-a doborât Qasr Amra deocamdată…

Ia nene ..ce făceau baieții aștia prin deșert acum 1300 de ani, iar noi habar nu aveam! 🙂

Cheers.

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail
, ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.