Am făcut traseul dintre Putna și Sucevița de Sfântul Gheorghe pe 23.04.2021. E doar o mică parte din Via Transilvanica. Cei ce au avut ideea acestui proiect, s-au ocupat de el și-l vor menține în viață trebuie susținuți și felicitați. Articolul de față e doar un mic efort în acest sens. In my own way.
În loc de introducere
Astăzi, 15 August, e hram la Mănăstirea Putna și cu astă ocazie m-am gândit să scriu și eu câteva rânduri.
Fiecare sat are ziua lui de hram și unele sunt mai renumite decât altele. Pe lângă sărbătorile și ceremoniile religioase se organizează fel de fel de strânsuri.
Din ce-mi aduc aminte printre cele mai renumite erau cele de la Voitinel, unde veneau toți cu faitoanele și bicicletele pe un vârf de deal unde se încingeau hore, băute și bătute (de toate felurile) :).
Nu-mi amintesc să fi fost vreo petrecere pe la Putna, hramul picând de Adormirea Maicii Domnului, o situație nu tocmai potrivită pentru „disco-festivals”?
Dintre hramurile din zonă, cel de la Putna trebuie să fi fost printre cele mai oficiale. Căpetenii de seamă de la capitală sau județ vizitau zona iar localnicii nu-și putea da în stambă, cum ar fi făcut-o la modul relax, la Voitinel pe toloacă. Se recitau poezii de Eminescu și se asculta Balada lui Porumbescu, nu tu scripcă, tromboane și trompete! Trebuia să bată spiritul naționalist în tine.
S-ar putea să vorbesc prostii. Eram prea mic să-mi amintesc ce se întâmpla cu adevărat. Ce țin minte e că trenul era super aglomerat. Asta țin minte.
Era singura zi, când pasagerii aveau ocazia să călătorească chiar pe acoperișul vagoanelor sau rânduiți frumos ciorchine pe locomotivă.
Juniorii ca mine erau băgați sus la bagaje, în timp ce în compartiment, la parter, erau înghesuiți adulții. Visul meu era să ajung mare să pot călători și eu pe acoperiș – Indian style. Nu a fost să fie, că nu au rezistat trenurile copilăriei mele până am ajuns eu mare. Dar mai știi? Trebuie să încerc într-o zi.
O altă amintire cu Putna am fost când am participat la o înmormântare cu bunică-mea.
În acele vremuri eram expert la înmormântări. Nu știu ce căutam noi tocmai la Putna, că de obicei lucram pe locale. Probabil sărbătoritul trebuie să fi fost un neam ceva mai îndepărtat de al nostru.
Teleportarea în neființă nu fusese printre cele mai fericite, omul nostru întorcându-se acasă după o vizită prelungită la bufet, se dezechilibrase de la pupitru de comandă și ajunsese sub roțile atelajului hipo. În viziunea galeriei în care mă aflam (echipaj format din mătuși respectabile) nimeni altul nu putea fi vinovat, decât Domnul Cal. El acționase, prin tracțiune, vehicolul, care vezi doamne, fusese arma crimei. Un conducător în stare de ebrietate e în grija vrednicului său armăsar, care ar trebui să-l livreze acasă nevătămat, soției ce-l așteaptă iubitoare.
Cireașa de pe tort și culmea ironiei, în ciuda tuturor atacurilor din partea galeriei îmbrobodite, fix Domnul Cal, inculpatul, avea onoarea să-l ducă pe omul nostru și pe ultimul drum, spre garsoniera cu ușa în tavan.
Nu știu cu ce concluzie am putea rămâne din povestea asta. Eu știu că am rămas cu impresia că Putneni au „cai frumoși”. De obicei sunt din categoria grea și tare se mai mândresc cu ei.
Mda.
Am mai trecut prin și spre Putna de câteva ori de-a lungul timpului. Fie că mergeam la strâns de râșcovi, sau poate la cules de cireșe prin Bivolărie. Am vizitat Chilia lui Sihastru de câteva ori, iar mormântul lui Ștefan nu-l puteam rata.
Dintr-o astfel de vizită îmi amintesc că interiorul bisericii fusese ras, pentru a fi pictat din nou. Asta era după Revoluției. Tot prin acea perioadă am mai fost pe la Sihăstria Putnei, care era doar o bisericuță de lemn în grija unui călugăr.
Călugărul cu pricina, ne povestea că nu avea fonduri să ridice ce vroia el să facă acolo și se rugase lui Dumnezeu să-l ajute. Avuseseră loc niște inundații și a doua zi se trezise cu nisipul adus de ape, chiar unde avea el nevoie să bage la betoane. Iaca minune! Nici nu cred că visa el la ce avea să fie acolo peste câțiva ani.
Asistam la etapele incipiente de „renaștere” a ortodoxismului.
Dând iama prin arhivele personale, am găsit poze cu strămoșii îmbrăcați frumos de sărbătoare, fotografiați pe la Hramul de la Putna. Bunicii din Vicov de Jos au astfel de poze.
De cealaltă parte a baricadei, auzisem povești despre cei din Marginea sau Sucevița care veneau prin munți pentru a participa la hram. Ar fi fost prea complicat să vină cu autobuzele sau trenul, așa că veneau pe jos prin pădure – erau doar câțiva kilometrii.
Întotdeauna am fost curios de acest traseu, dar nu am apucat niciodată să-l fac. Până și Prințul Charles în vizitele lui prin România, a făcut acest traseu pe jos, dând astfel apă la moară „stațiunilor de agrement” din Sucevița care au început campanii de marketing cu frumos nou-botezatul: Veniți la Suceviță pe „Drumul Prințului”.
Culmea obrăzniciei e când au venit transilvănenii de au amenajat această cărare și au legat-o de traseul lor Via Transilvanica. Uite așa, via Transilvanica, se termină, sau începe, după cum doriți, în Bucovina.
După atâtea atacuri externe nu am mai rezistat și am simțit nevoia să recuceresc ce aparține de drept și de fapt strămoșilor mei. Cei ce vor hârtii și acte de proprietate, îi pot trimite cu drag, la Ștefan!
Lăsând gluma la o parte, ar fi mai potrivit să zic câteva vorbe despre experiența noastră pe Via Transilvanica.
Cu trenul din Rădăuți
Am făcut mai multe planuri. Să ne pornim din Sucevița și să luăm trenul din Putna. Sau să ne lase cineva în Putna să ne recupereze de la Sucevița etc. Până la urmă am hotărât să venim cu trenul la Putna, iar când ajungem în Sucevița sunăm pe cineva să vină să ne recupereze. Am impresia că circulă și niște minibuse prin Sucevița, dar nu am analizat problema.
Trenurile s-au schimbat mult de când nu am mai fost eu. Gara din Rădăuți care era mai tot timpul aglomerată, mai ales la orele sosirii trenurilor era acum părăsită. În afară de noi trei, mai erau doar o călătoare în ditamai gara.
Nici trenurile nu mai sunt ce au fost, acum două vagoane moderne fiind îndeajuns. Ce-mi mai aduce aminte de vremurile glorioase au fost câteva geamuri trosnite și scaune rupte. Localncii ăștia sunt adrenaline junkies. N-ai cum să-i potolești!
Biletul a costat câțiva lei. Ce mi-a plăcut a fost că dacă aveai bilet la tren, aveai intrare liberă la Muzeul de la Mănăstire. Frumos proiectul! Lăudabilă inițiativa!
Trenul nu mai oprește în unele gări pe care le știam eu, acum având alte peroane. Mai dese. A ajuns să fie un fel de autobuz.
A fost interesantă această călătorie cu trenul. S-au mai schimbat unele lucruri. Altele nu. Nici eu nu mai am mintea care o aveam cândva…și nici kilogramele (dar asta rămâne între noi)
În Putna
Ajunși în Putna am hotărât să mergem întâi până la Mănăstire să vedem Muzeul. Membrii expediției mele au cam comentat, aducându-mi aminte că Românul ar fi frate cu codrul și ar mai fi de bun simț să ne afundăm, din prima în sălbăticie.
Iubitorul de artă și de frumos din mine, a trebuit să-i înfrunte, aducându-le aminte alpiniștilor că prima bornă e chiar la poarta Mănăstirii și nu puteam rata un start oficial.
Probabil au spus ceva descântece în gând, deoarece am găsit muzeul închis și nu am avut șansa de a-l revizita.
Până a ajunge la mănăstire, treceți și pe la bisericuța din lemn din cimitir. Se spune că ar fi cea mai veche construcție de lemn din Europa. A fost construită de Dragoș Vodă la Volovăț și mutată de Ștefan cel Mare aici. Pentru încurajare, să știți că a vizitat-o și Prințul Charles.
În drum spre Mănăstire mai puteți vedea și o casă tradițională mutată în curtea unui gospodar care a dorit să o salveze din a ajunge lemn de foc. Frumoasă reconstrucția.
Mai este o clădire veche, părăsită, un soi de conac, dar încă nu am reușit să aflu ce-i cu ea și care-i istoria.
O vizită la Sihăstria Putnei
La Sihăstria Putnei am fost cu mașina cu altă ocazie și nu prea e de făcut pe jos, când veniți special pentru Transilvanica. Am fost dat pe spate de ce s-a construit acolo. Ce știam eu și la ce monumente s-a ajuns. M-am simțit ca la un templu chinezesc de mari dimensiuni.
Am vizitat mormântul lui Pimen și o măicuță care-l supraveghea, avea grijă să-i explice unei credincioase cum să primească binecuvântare de la cel trecut în neființă. Cumpărase ceva cărți și icoane și asta trebuie să fi fost un lucru bun.
Lângă una dintre chiliile călugărilor, doi cetățeni lucrau la o mașină cu o față bisericească. Capota era ridicată și am crezut că mașina are ceva probleme. Dar nu! Când ne-am apropiat, ne-am dat seama că tocmai fusese sfințită! Nu cred că mai avea nevoie de asigurare.
Dar sunt eu răutăcios. E bine.
Pe la Chilia lui Danil Sihastru
Via Transilvanică nu trece pe lângă Chilia lui Danil, dar se poate face un mic detour pentru a o vedea. Nu e departe de traseul „transilvănean”.
Dacă nu ați mai văzut-o până atunci, nu ar trebui ratată.
Chilia săpată în piatră și unde a locuit în Sihăstrie duhovnicul lui Ștefan cel Mare, Danil.
Natura e foarte frumoasă în aceste locuri. Mai sunt și aici niște trasee de drumeție amenajate cu ajutorul francezilor.
Prin sat și spre pădure
Ce-a mai frumoasă parte mi s-a părut traseul ăsta printre case. Comparativ cu alte localități din zonă Putna nu s-a dezvoltat așa haotic. Prin alte sate, aici vezi o vilă în stil mediteranean, mai încolo a ars-o unul în stil Tudor, că nah, a fost în Anglia etc. În Putna însă nu s-au schimbat multe. Grajdul e grajd, găina e găină, gospodoria e gospodărie.
Poate nu mai sunt așa mulți cai cum era cumva, but how could you fight progress?
Din bornă în bornă
Traseul e foarte ușor de urmat și aproape imposibil să te rătăcești. Eiii…nu chiar imposibil, dacă vrei numaidecât!
Am început niște concursuri să vedem cine zărește primul bornele. Aș fi vrut să zic că am avut un punctaj bun, dar nu a fost așa. Alții erau mai iute de picior, ceea ce le dădea un avantaj în înfruntarea strategică.
Fiecare bornă e o operă de artă și aș zice că sunt chiar foarte reușite. Felicitări celor care le-au creeat!
Întrebarea ce mă roade e cum le-au cărat ei în locurile mai puțin accesibile? Aici, chiar că voluntarii care s-au ocupat de acest traseu merită toate aplauzele.
Trăiam cu impresia că e un drum forestier până la Sucevița. Eventual, la întoarcere, strămoșii noștrii putându-se lăsa „în grija calului”, la nevoie. Deși e drum pentru o bucată bună, se ajunge la un moment dat la sfârșitul lui și trebuie traversat un deal, pe poteci de munte.
Sunt vreo 16 kilometrii în total, și gradul de dificultate nu e ridicat, traseul putând fi făcut și de către începători.
Au mai băgat frica în noi cu însemnele cu Atenție Urși (after dark).
Mi-am liniștit partenerii, intonând cântece de drumeție, la volum maxim, ceea ce a speriat toate lighioanele pe o distanță de 5 kilometrii în jurul nostru.
De-a lungul traseului sunt mai multe locuri unde sunt amenajate mese și foișoare. Pe partea dinspre Sucevița erau și pubele pentru gunoi.
Nu mi s-a părut cea mai bună idee, deoarece animalele ar putea fi atrase de eventuala mâncare aruncată. Nu ar trebui să fie învățate să umble prin gunoaie. Dar eu nu sunt specialist. E doar o părere ghidată pe principii solide cum sunt: „What goes in, should get out” și „Dont leave your shit behind!”
Mai o parabolă, mai o cântare anti-urși, timpul a trecut pe nesimțite și ne-am trezit lângă Mănăstirea Sucevița, de unde am fost pescuiți de către „recuperatorul” de cu vreme angajat.
În Concluzie
Felicitări celor care au amenajat și întrețin traseul! Astfel de proiecte trebuie încurajate.
Mergeți și vizitați Putna, vizitați Suceava și Bucovina și dacă vă țin opincile mergeți până Transilvania.
Eu unul am început antrenamentele și exercițiile și va veni o zi când toată Via Transilvanică îmi va cunoaște mersul apăsat! 🙂
Mai multe informații despre acest proiect și întregul traseu găsiti aici: https://www.viatransilvanica.com/
P.S. La mulți ani Mariilor, Marianelor, Marinelelor etc.
Sunteți iubite! Se știe!
