Dus De Acasă.ro

Logodnă în Masaka și whisky la pungă (5)

Nu aveam mari așteptări de la orașul Masaka. Nu sunt multe obiective turistice în zonă, dar prețul la cazare a fost bun și am zis că e mai bine să nu fiu pe drumuri de Anul Nou. S-a dovedit ca experiența din Masaka să fie printre cele mai memorabile fiind invitat la o logodnă și admirând tradițiile locale.

Continuare de aici.
Aveam planuri să ajung în Zanzibar, dar vroiam să treacă perioada Anului Nou când e high season acolo iar prețurile sunt destul de mari. Crăciunul îl petrecusem lângă Elizabeth Park și îmi plăcuse sistemul ăsta de a sta mai multe zile într-un loc. Parcă ai timp să înțelegi mai bine oamenii și locurile unde te afli.

Următorul oraș în care aveam conecții bune la transport era Mbarara.

Mbarara e văzut ca un „transport hub” și e vizitat destul de des de oamenii de afaceri ugandezi. Am ales să stau două nopți în acest oraș, deci aveam o zi plină pentru vizite.

De la Elephant Home am plătit 15000 de shilling minibusul până în Mbarara.

Cazare în Mbarara

În Mbarara am avut cazare la Palace Hotel. Am plătit 111000 de shillings pentru două nopți, cu mic dejun inclus. Localizarea e greșită pe maps.me și am mai dat 2000 la un boda boda să mă ducă, deși ajunsesem pe jos destul de aproape.

E o vilă destul de luxoasă, seamănă cu o pensiune de pe la noi. Plasă de țânțari, televizor iar internetul a mers bine.

Dintre ceilalți clienți erau niște indieni care se vede lucru că erau oameni de afaceri locali. Indienii au multe afaceri prin zonă și am mai văzut câteva companii care mi le amintesc de prin India – de exemplu Bata, care se ocupă cu papuci.

De asemenea multe motorete și tuk-tukuri sunt importate din India. Africa e o piață de desfacere destul de importantă pentru indieni.

Orașul Mbarara

Pe vremuri Mbarara era capitala regatului Ankole. Este un monument destul de mare la un giratoriu cu o vacă Ankole. Din câte am înțeles și președintele Musevini are o casă prin oraș și mai fuge aici din Kampala.

Orașul aduce cumva cu Kampala. Mai există o universitate și sunt ceva studenți prin zonă.

Nu-mi aduc aminte ceva deosebit despre oraș.

Singura atracție turistică mai renumită din Mbarara e un centru turistic numit:

Igongo Cultural Centre & Country Hotel

https://www.igongo.co.ug/
Costuri Muzeu 25000 de shillings


Se află la vreo 12 km de oraș în drum spre Masaka. Ei spun că au aici cel mai bun muzeu despre Sud-Vestul Ugandei, dar din ce am văzut e dedicat în special tribului Ankole.

Am luat un minibus până aici, dar mi-am luat țeapă plătind 10000 de shillings – prețul întreg până la destinația finală. La întoarcerea am luat o boda boda cu 3000. Deci mai bine o boda boda până aici.

Centrul are un hotel, un restaurant și un muzeu și se merge pe ideea asta de a găzdui grupuri de turiști, de a le prezenta mâncăruri tradiționale și de a le oferi spectacole folclorice. Nu e rea ideea.

Hotelul e făcut la această locație deoarece e importantă pentru istoria zonei. Peste drum de hotel este un deal unde cândva a avut loc o bătălie cu oștirile regatului Ankole. Trupele invadatoare au fost speriate însă de o eclipsă ce a avut loc în acea zi și s-au retras. Pe vârful dealului este un monument dedicat acelei eclipse. Trebuie plătit în plus pentru a-l vizita și nu m-am gândit că merită.

Tot undeva prin apropiere sunt și mormintele regilor Ankole iar prin zonă cred că-și au palatele și prezenta dinastie. Din câte îmi dau seama e o zonă Pro-Musevini care are contacte bune cu regii din zona asta.

Muzeul e destul de micuț și are multe planșe cu diferite informații. Ce e interesant e că inclus în preț, ai și un ghid care e destul de bine informat. Dacă ar fi fost fără ghid aș zice că e cam slab muzeul, dar cu ghid e chiar interesant.

Nu-mi amintesc tare multe și nu am făcut multe poze. Planșele vorbesc despre tradițiile oamenilor locului și arată câteva din îndeletnicirile lor. Este un arbore genealogic cu toții regii Ankole și diferite povești despre bătălii și uzurpatori.

O mulțime de clanuri și clănulețe fiecare cu denumirea proprie și cu un animal tabuu și un animal totem. Diferențierea asta pe clanuri aduce cumva cu castele indiene.

Apoi mai o secțiune despre cum a fost introdusă religia în Uganda. Influența arabă la început, datorată musulmanilor care făceau incursiuni în zonă și au introdus islamul, apoi anglicanii și catolicii. Ghidul meu era protestant.
În Uganda și acum e un mozaic de religii. De multe ori poți vedea și pe mașini. Unul scrie Allah is Great, altul God is Power etc. Oricum e interesant de urmărit întreg mixajul.

Un alt panou despre care îmi amintesc dar căruia nu i-am făcut poze din păcate era despre frumusețe. Cum văd ugandezii frumusețea feminină. Etalonul frumuseții era o regină care era pictată îmbrăcată tradițional privind interlocutorii de pe tronul ei.

Fiecare parte a corpului era comparată cu ceva. Un fel de Cântarea Cântărilor în stil ugandez.
De exemplu îmi amintesc că picioarele e bine să semene cu tulpinele de bananieri. 🙂 Ideea generală e că ugandezii iubesc femeile plinuțe, cu șolduri și fund pronunțat și cu piept mărișor.

Citeam mai deunăzi problemele cu care se confruntau tinerele ugandeze care vroiau să participe la concursuri de Miss, între statele africane. Nu erau acceptate la concursuri, deoarece erau considerate prea grase – mai bine zis erau prea late în șolduri. În schimb, în Uganda chiar ăsta era lucrul care le făcea să ajungă pe podium.

De aceea și multe femei din Uganda au tendința să meargă cu fundul bombat în spate și să-și legene șoldurile. Unele dintre ele chiar ajung să apeleze la metode ajutătoare precum sunt fundurile false și șolduri cu bureți. Când te gândești că în Europa e exact pe dos. Au ajuns săracele manechine atât de slabe că ți-e frică să nu le culce vântul la pământ.

În muzeu mai este o secțiune despre vaci elvețiene. Nu am înțeles exact ce caută elvețienii pe aici, dar un muzeu din Zurich e în parteneriat cu cei din Mbarara și încearcă să introducă vaci elvețiene și metode de producție vestice.

Afară mai sunt două colibe în stil tradițional. Oamenii locului se împărțeau în două mari categorii. Erau cei ce se ocupau cu creșterea vitelor – mâncau sânge de vacă, lapte, și carne. Totul în colibă era legat de vaci. Piei de vacă pe pat, curele din piele de vacă etc.

Ceilalți cu agricultura cred că erau inferiori văcarilor. Aveau o plantă din care făceau și pâine și un soi de mămăligă, dar nu am înțeles exact despre ce plantă era vorba. Stilul colibelor era diferit.
Un bărbat putea avea patru soții și fiecare avea coliba ei. În spatele colibelor era câte un grânar unde țineau semințele. Soțul mergea și făcea vizite doamnele, pe rând.
Unul dintre eroii celor din Ankole era un războinic care a mers de unul singur și a adus înapoi o vacă Ankole furată în urma unui raid inamic. Un fel de Rambo al zonei. De asemenea la un moment dat a fost la putere o regină, care avea gărzi de corp alte femei. Regina a fost ucisă de un pretendent care mai apoi i-a luat locul și e întemeietorul prezentei dinastii.

Per total un muzeu interesant pentru istoria și legendele locului, dar nu m-aș abate foarte mult din drum ca să-l vizitez. Dacă sunteți prin zonă merită însă o vizită.

În apropiere de Mbarara, în drum spre Masaka se află:

Parcul Național Lacul Mburu

Acest parc e singurul parc național din Uganda unde se găsesc zebre. E renumit în special pentru zebre, dar mai are și alte animale fiind o zonă mlăștinoasă. În drumul cu autobuzul dintre Mbarara și Masaka am trecut pe lângă acest parc și am văzut zebre, dar din păcate nu le-am putut fotografia.

A fost prima mea întâlnire cu zebre în sălbăticie. Am fost mirat cât de aproape se aflau de un drum cu trafic destul de intens.

Orașul Masaka

Masaka e ultimul oraș mai mare la sud de Kampala înspre granița cu Tanzania. E un oraș de tranzit și pentru cei care vin dinspre sudul Ugandei sau Rwanda.

Am găsit un preț foarte bun la cazare, 50 de dolari pentru 5 nopți, cu baie proprie și m-am gândit că e bine să stau aici până trece anul nou chiar dacă nu păreau să fie multe atracții prin zonă.

Orașul e întins pe mai multe dealuri dar are un fel de centru istoric cu câteva clădiri în stil colonial. Aceste clădiri au fost preluate însă de către bănci sau companii de telecom și sunt vopsite în culori stridente.

Orașul are de asemenea o mare comunitate de expați. Sunt mulți care lucrează la diferite ONG-uri care își au sediul aici. Mulți care vor să facă muncă voluntară, ajuns prin Masaka. Mai recent orașul a devenit faimos pe Youtube datorită dansurilor celor de la Masaka Kids Africana. Sunt mulți orfani în Uganda, mai ales datorită SIDA.

Există câteva restaurante vestice foarte bune în Masaka. Eu aflasem de ele de pe Facebook. E vorba de Restaurantul Plot99 și Cafe Frikadellen.

Cazare în Masaka

Masaka Backpackers, Tourists Cottage & Campsite

Unul dintre cele mai vechi hoteluri dedicate în special celor din categoria low budget.

E undeva în afara Masaka, la vreo 4.5 km de centru și o boda-boda până aici costă în jur de 2000 de shillings.

Se poate merge și pe jos dar trebuie traversată o vale destul de abruptă.

În toate ghidurile e lăudat și „proprietarul prietenos”.

Când am ajuns eu la hotel, proprietarul nu era acasă, dar m-a primit cineva din personal. A trebuit să semnez condica. M-am amuzat văzând că cineva înaintea mea, care făcuse check-in pe 24 decembrie se semnase ca Santa Claus și că e de loc din Laponia. 🙂

Apoi mi-au arătat două camere, una în incinta clădirii principale iar alta într-un fel de bungalow, undeva la etaj. Am ales-o pe a doua.

M-a amuzat mult geamul meu de la cameră, care era un vechi geam de autobuz dintr-o singură bucată. Geamul nu se putea deschide, dar deasupra erau zidite cărămizi cu găuri pentru aerisire. Clima fiind la fel tot timpul anului nu-și bate nimeni prea mult capul cu geamurile.

Nu aveam apă caldă, dar dacă făceam duș în timpul zilei, apa era destul de calduță de la soare.

În prima zi am fost prin oraș și am mâncat la Restaurantul Plot99, care se află undeva în vârful unui deal și are o panoramă frumoasă spre Masaka. Foarte mulți albi pe aici, mulți dintre ei tineri.

Pe seară când m-am întors la hotel, a venit și proprietarul și m-a vizitat și mi-a urat bun venit. Îl cheamă Joseph, dar mai încolo am început să-i spun Uncle Joe.

A doua zi la breakfast, l-am întrebat ce e de făcut prin zonă și i-am zis că aș vrea să mă plimb puțin pe jos. Mi-a arătat un drum în spatele casei, care ducea într-o vale. La amiază mi-a zis că are o surpriză pentru mine și sunt invitat la o „logodnă”, dacă vreau să vin.

Mi-am luat ciubotele și m-am mai plimbat pe ulițele de lângă hotel. E o zonă rurală, cu drumuri neasfaltate din pământ roșu. Dar și aici e uimitor numărul de păsări pe care le întâlnești.

Am prins și o cireadă de vaci care era dusă pe o tarla din spatele satului. Prin grădini am descoperit copacul de cafea. Nu știam cum arată cafeaua până atunci.

O altă curiozitate pe care o aveam era „ananasul”. Chiar întrebasem la hotel cum arată „pine apple” folosind denumirea în engleză. Mă gândeam că pomul trebuie să fie ca un măr, sau un pin. Nu mă gândisem că arată mai mult ca un cactus. Când vorbeam am folosit și denumirea românească „ananas”, la care interlocutorul îmi spune: – Ohh ..ăsta e și numele african.

Aveam să-mi dau seama mai târziu că ananasul a fost introdus din America de Sud, iar denumirea nu e nici românească nici Africană.

Logodnă în Masaka sau Prima întâlnire a familiilor (Kwanjula)

La amiază m-am întors la hotel și m-am aranjat cât am putut. Nu prea aveam ținută de nunți. Am avut noroc de cămașa cu mânecă lungă care vezi doamne o luasem să mă protejeze de țânțari.

Băiatul care mergea să pețească fata era un vecin al Unchiului Joe. Am fost prima dată acasă la el, de unde pleca alaiul. Tatăl lui murise, dar mergea împreună cu mama, sora și fratele lui. Unchiul Joe fiind vecin și prieten fusese invitat și el. Mai erau două vecine dintre care una era musulmană fiind cu un fel de hijab.

Acasă la mire pregătiseră un fel de camionetă care era plină cu fel de fel de lucruri. Un șold de vacă de la măcelar, un sac cu orez, un sac cu zahăr, câteva navete de bere, un fel de damigeană foarte mare făcută dintr-un bostan, cu bere de banane probabil și alte plase din trestie, umplute cu fel de fel de cadouri. Acesta erau cadouri pentru familia miresei.

Îl întrebasem pe Unchiul Joe dacă trebuie să cumpăr și eu ceva sau să dau bani și mi-a zis că nu. Că familia s-ar fi simțit jignită dacă aș face-o.

Doamnele erau îmbrăcate în niște rochii foarte colorate din mătase, cu niște umeri ridicați și cu niște centuri mari. Aceste rochii sunt numite „gomesi”. Rochiile sunt foarte frumoase și mie îmi amintesc cumva de kimonouri. Am mai observat că pe sub rochie au și un fel de „mecanism” sau pernă pentru a face fundul mai mare. Vă amintiți că vorbeam despre standardele frumuseții puțin mai sus.

Un alt aspect căruia i se acordă multă importanță este coafura. Fiecare își împletește părul în mod diferit, sau adaugă diferite culori sau șuvițe.

Un alt lucru care m-a uimit e modul în care doamnele salută bărbații. Sora mirelui s-a pus în genunchi când ne-am întâlnit. Asta e modul tradițional în care femeile salută bărbații în Uganda.

După ce s-a adunat tot alaiul am pornit la drum spre satul miresei în vreo trei, patru mașini.

Înainte de a ajunge în satul miresei, am mai oprit într-un loc, unde toți bărbații au scos ceva ce aduseseră în mașină și s-au îmbrăcat. Un fel de „galabeya” arăbească, albă și brodată, peste care au luat o haină neagră de costum. Această ținută se numește „kanzu”. Se vede lucru că erau influențe arabe.

Eu eram singurul care nu avea această ținută, dar mi-au spus că fiind străin, nu era de așteptat din partea mea să o port.

Am ajuns la casa miresei. O casă destul de modestă prin niște plantații de bananieri. Câteva găini și capre pe uliță, un morman de lemne și o camionetă uitată de vreme. În fața casei era aranjat un fel de cort.

Ne-am adunat toți în uliță și doamnele au început să se aranjeze. Să-și aranjeze rochiile și centurile. A durat vreun sfert de oră aranjarea. De asemenea au fost anunțați și cei din casa miresei că am sosit. Apoi ne-am făcut intrarea.

Bărbații în față în șir indian iar femeile în spate.

În curtea casei erau aranjate un set de scaune de plastic, față în față cu niște fotolii sub un cort improvizat. Într-un colț era și un DJ care venise cu propriul generator de curent, care bâzâia undeva în spate. Ne-am așezat pe fotolii, față-n față cu neamurile miresei, care stăteau pe scaunele de plastic. Familiile se analizau acum. Mireasa, mama și tatăl ei nu ieșiseră încă din casă.

Rolul gazdei îl joacă un bărbat special ales pentru această funcție. El este numit „omwogezi”. Familia mirelui avea un „omwogezi” iar noi eram însoțiți de al nostru „omwogezi”.

Omwogezi sunt un fel de purtători de cuvânt. Se pricep la discursuri și țin fel de fel de prelegeri, toate având un rol ceremonial. Vorbeau în dialectul local și nu-i înțelegeam, dar cei doi vorbitori tot vorbeau pe rând la microfon.

După primele introduceri din partea „omwogezi”, au apărut și vreo 5-6 domnișoare din partea miresei, toate îmbrăcate în „gomesi”, care au venit și au îngenuncheat în fața noastră. Se pare că e de datoria lor să fie un fel de doctori și să inspecteze musafirii. De asemenea e și un mod de a prezenta unele fete nemăritate din cadrul familiei. Printre aceste fete se află și mătușa miresei din partea tatălui, care acționează ca un fel de nașă. Ea are rolul de a identifica mirele și îl ia și-l duce în casă pentru a-l prezenta tatălui miresei. Tot prin intermediul ei se fac primele aranjamente pentru întâlnirea familiilor.

După prezentarea fetelor din partea miresei, se duc și doamne le din partea mirelui și îngenunchează în fața familiei gazdă, totul în ritmuri de muzică.

După această prezentare a doamnelor, vine mătușa miresei și îl ia pe mire și câțiva apropiați, în casă la negocieri și pentru a-l prezenta familiei.

Mirele e însoțit de câțiva apropiați și am fost invitat să particip și eu la aceste negocieri. Din partea mirelui eram eu, Uncle Joe și Omwogezi și eram însoțiți de Mama și sora mirelui și încă o doamnă.

Tatăl miresei, un unchi și Omwogezi-ul lor au fost cei care ne-au primit.

O cameră micuță cu un calendar catolic și o icoană pe perete. Mai era și o cortină care împărțea camera în două. Din nou cele mai multe discursuri au fost ținute de către omwogezi, fiecare lăudânduși marfa, bănuiesc.

La un moment dat se dă cortina la o parte și se prezintă mama miresei care face cunoștință cu mama mirelui. Dacă bărbații stau pe scaune, toate femeile stau pe jos. Mirele e de asemenea mai jos decât tatăl miresei.

Mamele se prezintă și poartă o scurtă discuție. Se pare că prezintă din ce clanuri fac parte și dacă sunt compatibile. Din câte am înțeles se întreabă și despre rude pentru a preveni căsătoriile între neamuri.

Apoi apare din nou nănașa miresei, care identifică mirele și-l aduce în fața tatălui. După care tot nănașa, aduce și mireasa lângă mire și este prezentată familiei mirelui.

Din nou se țin prelegeri și fiecare ia cuvântul. Tatăl miresei vorbea amestecat cu engleză și am mai prins câteva cuvinte. Tot spunea că nunta să aibă loc la biserică. Oficial, fiind catolici, au voie să aibă o singură nevastă. Totuși în funcție de obiceiurile tribale, bărbații pot luat mai mult decât o nevastă. Din ce am înțeles eu, tatăl miresei insista ca fata lui să fie cea oficială.

Atât tatăl miresei cât și mama mirelui le dau ceva sfaturi. Mirele și mireasa nu au vorbit deloc. Am fost invitat să mă prezint și să țin și eu un mic discurs.

M-am prezentat și le-am mulțumit familiilor că m-au primit și că m-au invitat și le-am urat numai de bine și să sperăm că negocierile vor fi fructoase.

După aceea a urmat o ceremonie a cafelei.

S-au adus boabe de cafe într-un bol și câte un pahar de apă. Toți am mâncat câte o boabă de cafea și am băut apă, apoi mirele, după ce a băut puțină apă din pahar a făcut schimb de pahare cu tatăl miresei, iar mireasa a schimbat pahare cu soacra. Acest ceremonial avea scopul de arăta că cei doi au fost acceptați în familiile respective.
Apoi am ieșit afară și am așteptat lângă restul familiei. De data asta a venit mireasa și a fost prezentată restului familiei, care nu asistaseră la negocieri.

Apoi toți invitații din partea mirelui am cărat cadourile din camionetă și le-am adus în fața tatălui, de am umplut camera.

Apoi lucrurile s-au mai relaxat.

Am fost serviți cu bere și cu carne de vacă făcută în frunze de banan. În alte frunze de banan era matoke. Mâncarea a fost foarte bună.

Când s-a întunecat am plecat.

În mașină mama mirelui îmi zice în engleză:

– Ai văzut, nu suntem canibali!

Adevărul e că am fost impresionat de întreg ceremonialul și tradițiile lor.

Am mai discutat apoi cu Uncle Joe și mi-a explicat că în multe cazuri e vorba doar de formalități și tradiții. Dacă pe vremuri de multe ori mirele și mireasa nu se cunoșteau și mariajele chiar erau aranjate de către familii, în prezent lucrurile s-au mai schimbat. Tinerii noștrii, erau studenți în Kampala și locuiau deja împreună de ceva timp.

Totuși plata miresei e un lucru foarte important în cultura africană și mulți muncesc mult până să adune banii. Nunta nu poate avea loc până nu se plătește toată zestrea.

După această introducere, de obicei nunta se face după o lună.

Am mai glumit despre rolul „Nașei” care cică trebuie să fie prezentă în noaptea nunții să-i ghideze pe tineri. În caz că vede că mireasa nu se descurcă, sare ea în locul ei. 😀
Drept cadou de nuntă am făcut un scurt filmuleț a doua zi pe care l-am trimis mirilor să-l aibă drept amintire.

În drum spre casă am mai trecut pe la un magazin și am cumpărat niște whisky local, la pungi de plastic. Sunt mai multe tipuri de whisky, dar cel mai băubil e unul numit Bond 7. Uncle Joe a făcut cinste și ajunși la hotel am mai povestit una alta.

Povestea Unchiului Joe

Unchiul Joe e fermier la bază. Are 62 de ani dar nu-și arată vârsta.

A avut o nevastă ugandeză cu care are 8 copii, de care a divorțat. Prin anii 90, se dădeau foarte ușor credite așa că a luat credit din bancă și a investit totul în agricultură. Producția nu a mers însă cum a dorit în anul respectiv, ratele la bănci au crescut și în scurt timp a falimentat. A pierdut aproape totul și atunci l-a părăsit și soția. A devenit alcoolic și toți din sat se fereau de el de parcă ar fi avut Ebola.

Prin 1996 a văzut un mzungu care își pusese cortul undeva pe lângă un drum. Un tip Martin, din Danemarca. Venea din Kenya, unde fusese tâlhărit în Nairobi și nu prea mai avea bani. Uncle Joe i-a zis să vină să-și pună cortul la el în ogradă. Ăsta a fost primul lui client.

Martin l-a sfătuit să-și deschidă un „camping ground” și un hostel. I-a zis să meargă până în Kampala și să vadă cum arată un hostel.

Uncle Joe i-a ascultat sfatul și a mers în Kampala unde a văzut un hostel, un dormitor cu mai multe paturi. Îmi explică cât de surprins a fost când a văzut condițiile de acolo. El credea despre Mzungu că sunt toți bogați. Îmi zice că nici măcar un african nu ar fi stat în așa condiții.

A început afacerea. Întâi mai mult cu campingul, apoi s-a dezvoltat. A avut noroc de companiile cu camioane care fac rute între Nairobi și Africa de Sud. Fiind pe o rută principală, cei cu „overland trucks” opreau la el. A fost printre primele hosteluri din Masaka.

Îi arăt descrierea hotelului lui din ghidul de la Bradt care-l aveam cu mine și-i zic de Philip Briggs, sud africanul care a scris cartea. Își amintește de el. A stat mai multe zile și îmi zice că era un mare alcoolist. Bea vreo 10 beri pe seară de parcă erau apă. 🙂 Inside stories. Îi ține minte și pe alți autori de ghiduri turistice.

Îl mai întreb despre ce alți călători i-au trecut pragul.

Îmi povestește despre o doamnă care călătorea non-stop de 18 ani. Avea un camion și cu el străbătea lumea. A început cu soțul ei, dar acesta a fost împușcat prin Siberia și a murit. A continuat fără el. De 18 ani nu mai fusese pe acasă. Mi-a mai povestit de alți câțiva asemenea, dar nu-i mai rețin.

Când a făcut ceva bani, a avut vreo trei gagici mzungu, cu care a locuit o perioadă. Ultima dintre ele era olandeză.

S-au despărțit deoarece zicea el că-l ținea ca într-o colivie. Îl vroia doar pentru ea. Îmi zice: -eu nu pot să fiu așa. I am a bush animal. Am nevoie de liberate.

Acuma era singur.

Interesantă povestea lui. Nu a călători mult prin lume. A fost o singură dată în Germania. A făcut ceva afaceri cu un neamț, exportând scoarța unui copac din care se pot prelucra fel de fel de chestii. Lumea însă a venit la el și a cunoscut o mulțime de oameni de-a lungul timpului, din toate colțurile planetei.

A doua zi, îi zic că-l scot eu în oraș, deoarece m-a invitat la nuntă. A rămas să ne întâlnim pe seară la Plot99.

La un Pork Joint

Ne-am întâlnit a doua zi la Restaurantul Plot 99, dar îmi zice, hai să plecăm de aici că e prea scump și prea vestic. A venit însoțit de o verișoară de-a lui, pe care o cheamă Cisy. Numai nu înțelegeam ce grad de rudenie e cu el, deoarece îi zicea Sister Cousin. Ugandezii zic „sister” or „brother” oricui se aderesează. Păi ori e sister ori e cousin – că m-ai amețit! 🙂

Ne urcăm în mașină și mergem să găsim un „Pork Joint”. Aici ideea e simplă. Câteva mese de plastic într-o grădină, cu muzică la boxe, destul de tare, într-un colț.

Sub un acoperiș, grătarele. Vreo trei focuri cu carnea la distanță diferită față de flacără. Primul foc e cu ceva flacără și fum, iar carnea e ținută foarte sus. Mai mult se afumă. Apoi urmează niște rotisoare mai clasice.

Îți alegi carnea de la un măcelar iar băieții o pregătesc. Carne, salată și bere. Lucrurile sunt simple.

Sunt surprins însă cât de bună e carnea. Contează mult felul în care o prăjești.

Mai povestim una alta. E amuzant felul cum africanii mereu te aprobă când vorbești. Indiferent ce spui, au un fel de mormăit aprobator. Și la faza asta îmi pare că seamănă cu japonezii -ca să vezi, de unde până unde!

Mai vorbim și despre felul cum te adresezi celorlalți. Cum pe vremuri, în România la țară, întotdeauna te adresezi cu Uncheș sau Mătușă, chiar și celor pe care nu-i cunoști. Se pierd și la noi încet, încet aceste obiceiuri.

A doua zi, îi zic lui Uncle Joe că am chef să muncesc ceva. Rămâne să-mi găsească ceva de lucru.

Merg acasă la el și-i vopsesc un gard de fier de la poarta de la intrare. Prea chiulisem în ultimul timp și simțeam nevoia să fac ceva util.

Are o casă mare cu etaj, dar totul e foarte relax. Găinile se plimbau prin casă. La etaj îmi arată câteva poze vechi și ceva lucruri care a adunat de-a lungul vieții. Un pick-up vechi, o cameră de filmat foarte veche, un ceas.

Îmi zice: sunt un tip materialist. E amuzantă colecția lui, dar îi prezintă cumva viața și vremurile prin care a trecut.

Petrecerea de Anul Nou

De anul nou sunt invitatul lui la petrecerea de revelion. Asta drept plată că i-am vopsit poarta. Peste zi au mai apărut trei nemți din fosta Germanie de Est. Au închiriat un jeep și dorm în corturi. Se întorc de la gorile, în drum spre Kampala. Unul dintre ei a vizitat vreo 75 de țări.

Povestim despre vremurile socialiste și desenele animate cu Lupul și Iepurele.

Mai apare și un belgian la vreo 50-60 de ani, pe nume Tony. A venit în vacanță în Uganda acum vreo 10 ani, cu nevasta, dar s-a îndrăgostit de o ugandeză cu vreo 20 de ani mai tânără. S-au căsătorit și a luat-o în Belgia. Au o fetiță pe nume Jasmine. Ugandeza mai fusese căsătorită și are copii din prima căsătorie, pe care nu i-a putut lua în Belgia, de aceea vin în Uganda aproape în fiecare an. Și-au construit o casă aici.

El e constructor în Belgia și îmi povestește despre greutățile pe care le-a întâmpinat aici, cu construcțiile și cât de greu e de găsit materiale. Îmi mai spune despre obiceiul ugandezilor de a pune foarte mult ciment între cărămizi. Stratul de ciment ar trebui să fie mult mai subțire, iar cărămizile mai multe, deoarece sunt mai ieftine. E un amănunt pe care nu-l observasem.

Am petrecut cu toții afară în jurul unui foc.

Plecarea din Uganda

Pe 2 ianuarie am plecat din Uganda. Am luat matatu de pe drumul principal, înspre Mutukula, care e orașul de la granița cu Tanzania. Am plătit 10000 de shillings. Microbusul a mers doar până în Kyotera, după care cei care au continuat spre Mutukula au fost transferați în mașini mici. Iar am împărțit locul din față cu cineva, iar soferul a luat și el pe cineva alături. Mașina te lasă chiar lângă intrarea la graniță.

Atât vama ugandeză cât și cea tanzaniană sunt în aceeași clădire. Am luat un boda boda, dar puteam să merg foarte bine și pe jos. 5000 a vrut ăla cu boda boda. Cam mult.

La un ghișeu am făcut ieșirea din Uganda. Mi-au verificat și temperatura cu un termometru electronic.

La alt ghișeu am făcut intrarea în Tanzania. Mi-au zis că românii nu au nevoie să plătească viză și mi-a făcut intrarea pentru o lună. Mi-a urat și un Karibu. Primul meu Karibu. 🙂

Urmează Tanzania.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.