La Queen Elizabeth Park am avut prima mea întâlnire cu animalele mari africane în libertate și e locul unde am văzut primul elefant în sălbăticie. Am întâlnit oameni deosebiți și am petrecut un Crăciun minunat. E o zonă unde m-aș întoarce oricând cu drag.
Continuare de aici.
Din Fort Portal am plecat abia pe la 11:30. Inițial am vrut să merg cu autobuzele Kalita dar mi-au zis că întârzie mult cursa din Kampala așa că am mers cu Link. Următorul oraș în care am stat două nopți a fost Kasese. I-am acordat o zi plină.
Nu e departe de Fort Portal.
Foarte pe scurt despre Kasese
Nu mai țin minte de ce am ales să vizitez Kasese. Nu cred că mi-am dat seama că e așa aproape de Fort Portal. E doar la o oră distanță. Probabil mi s-a părut următoarea destinație logică. Am plătit 5000 de shillings pe autobuz.
Am avut cazare două nopți la White House Hotel care e în apropierea de stația de autobuze Link. Am mers pe jos de la autobuz. Am plătit pe cazare 80000 de shillings pentru două nopți. Hotelul e curat, dar camerele sunt ca la spital. Multă faianță albă. Internetul le-a mers foarte bine însă și am mai recuperat câte ceva treburi online.
Kasese e orașul de plecare spre expedițiile spre Munții Rwenzori. Expedițiile sunt în genul celor de pe Kilimanjaro, dar mulți spun că ascensiunea aici e mult mai dificilă. În oraș se găsesc mai multe agenții care organizează tururi. Eu nu aveam de gând să escaladez munții ci doar m-am plimbat prin oraș. Am mai citit una alta despre Rwenzori și m-ar tenta să-i urc într-o zi. Cred că merită.
Despre oraș nu sunt multe de spus. Străzile sunt aranjate în sistem grid și prin centru e o zonă cu mai mulți meșteșugari. Clădirile sunt pe un singur nivel și toate sunt vopsite în culori foarte vii. Firmele pictează fel de fel de reclame pe fațada clădirii.
Pe vremuri există o linie de tren din Kampala iar la 12 km de oraș era o zonă minieră. Acum se pare că s-a închis, dar este un muzeu în zonă.
E un oraș de provincie tipic ugandez. Eu am să mi-l amintesc în primul rând datorită croitorilor. Foarte mulți croitori cu mașini de cusut pe o stradă a acestor meșteșugari. Asta e însă tipic pentru toate orașele ugandeze, doar s-a întâmplat că i-am văzut eu aici. Doamnele ugandeze mai ales, își cumpăra fel de fel de materiale și își fac rochii la comandă pentru nunți și alte evenimente speciale. Am să revin la rochiile astea tradiționale în viitor.
Pe scurt, dacă nu aveți de mers în Rwenzori puteți să săriți peste Kasese. Nu pierdeți mare lucru când vine vorba de oraș.
După o zi plină de plimbări prin oraș a doua zi am luat un matatu spre Mbarara și aveam să cobor exact în fața hotelului The Elephant Home de lângă Queen Elizabeth Park. Ar mai fi de menționat că orașul Kasese e ultima așezare mai măricică din partea asta de parc și ar fi bine să scoateți bani de la bancă/schimbați aici, deoarece pe lângă parc nu găsiți mare lucru.
Queen Elizabeth Park
www.queenelizabethnationalpark.com
Întins pe o suprafață de 1978 km2 acest parc este unul dintre cele mai vizitate din Uganda. Are 96 specii de mamifere și 611 specii de păsări. În cea mai mare parte e savană, dar are și zone de mlaștină și junglă. În parc sunt două mari lacuri, Lacul George și o bucățică din Lacul Edward (cealaltă parte fiind în Congo). Cele două lacuri sunt unite printr-un canal numit Kazinga Channel care e gazda celei mai mari concentrații de hipopotami din lume. Regina Elizabeth avea să viziteze zona în primii ei ani de domnie și avea să trimită fonduri pentru construirea unui pod care traversează canalul.
Satul unde este podul se numește Katunguru și e în centrul parcului.
Inițial au fost discuții de a-i muta pe localnici în afara parcului dar mai apoi s-a stabilit că e bine să integreze comunitățile locale cu viața din parc. Oricum satul e foarte mic iar cei din Katunguru se ocupă în special cu pescuitul pe lacuri.
Alt sat care e bine de ținut minte se numește Kikorongo și e în afara parcului lângă semnul Ecuatorului.
Drumul public care vine din Kasese străbate parcul și trece spre Mbarara. Drumul public trece podul pe la Katunguru.
Queen Elizabeth Park mai e renumit și pentru leii săi care se cațără în copaci. Leii se găsesc în partea de sud a parcului în zona numită Ishasha.
Intrarea în parc costă 40 de dolari pe zi. Trebuie de avut grijă că dacă alegeți o cazare în interiorul parcului, trebuie să plătiți și cei 40 de dolari pe zi, biletul pentru parc, pentru fiecare noapte de cazare.
Katunguru (cel de lângă pod) are o înțelegere specială și pentru a susține comunitatea locală, nu se plătește biletul parcului de către cei care sunt cazați aici.
Majoritatea turiștilor veniți prin agenții stau la lodgeurile din Peninsula Mweya. Aici se plătește taxa de parc. Deci e bine să aveți grijă, când alegeți cazarea și chiar să întrebați dacă aveți de plătit și taxa de parc și dacă e inclusă sau nu în prețul camerei. Nu e întotdeauna clar de pe siteul lor și vă puteți trezi cu surprize.
Inițial am vrut să stau în Katunguru, dar era cam scump ce am găsit eu așa că am ales o altă cazare în afara parcului numită The Elephant Home. Cazarea m-a costat 106 dolari pentru 5 nopți cu mic dejun inclus. Deci vreo 21 de dolari pe zi. E bine că avea și micul dejun inclus deoarece nu ai unde mânca în zonă. Am ales să stau 5 nopți deoarece era perioada Crăciunului și nu voiam să fiu pe autobuze în perioada asta, prețurile crescând și fiind și aglomerație.
Despre cazarea la The Elephant Home
Când am ajuns cu minibusul și am văzut locația, primul meu gând a fost că am să mă plictisesc de moarte cinci zile pe aici.
Drumul care vine din Kasese e granița parcului, iar de cealaltă parte a drumului încep dealurile care duc spre munții Rwenzori și plantațiile localnicilor. Majoritatea localnicilor plantează bumbac în zonă.
Parcul nu este îngrădit iar localnicii au fel de fel de colibe în care stau de pază pentru a proteja culturile împotriva elefanților și babuinilor.
Pentru a îndepărta elefanții fac niște focuri care mocnesc non-stop și în care ard niște ardei iute. Elefanților nu le place mirosul de ardei iute.
De obicei elefanții vin noaptea. Atunci localnicii ies cu tot felul de oale și linguri și încep să facă gălăgie pentru a-i izgoni din nou în parc. Elefanții nu prea sunt iubiți de către localnici. Sunt văzuți mai mult ca dăunători.
Mulți localnici intră în parc pentru a-și aduna lemne de foc.
La un moment dat se discuta a se împrejmui parcul cu un gard, dar se pare că proiectul a fost abandonat. Majoritatea localnicilor sunt împotrivă, iar elefanții migrează în Congo și au nevoie să se plimbe liberi.
Oficialitățile încearcă să coopteze localnicii în turism și să-i facă să înțeleagă că turiștii sunt buni pentru ei. De asemenea îi îndeamnă să vadă cu ochi buni animalele și să le protejeze.
Mulți dintre fermierii din zonă iau teren în arendă de la proprietari bogați (de multe ori politicieni din Kampala) și își investesc toate economiile într-o cultură. Riscurile sunt mari deoarece se întâmplă în mulți ani să fie secetă, sau e de ajuns să scape elefanții o singură noapte înăuntru și pot distruge totul.
Un proiect de cooptare a comunității locale în turism e și cel de la Elephant Home. Comparativ cu alte hoteluri/lodgeuri din zonă care sunt deținute de către străini, profiturile de la acest hotel sunt împărțite cu localnicii din Kikorongo.
Cred că au fost niște ONG-uri străine care i-au ajutat să pună bazele acestui proiect. Au un loc de camping și câteva clădiri cu câteva camere. Locația nu are curent electric sau apă curentă. Cei de la hotel cară pe bicicleta niște bidoane cu apă de la râu, pe care o pun în niște depozite de plastic. Pentru curent au niște panouri solare cu care încarcă niște baterii. Se pot încărca telefoanele și aparatele de fotografiat.
E bine de făcut duș cât este soare afară, apa fiind încălzită de la soare.
Au niște broșuri în cameră în care clienții sunt rugați să folosească apa cu chibzuință.
Lucrau cinci tineri la acest hotel. Managerul care este și bucătar, s-a prezentat ca Jonathan. Numele lui de fapt e Yasoni Masereka.
Fac parte dintr-un trib de la poalele munților Rwenzori și sunt destul de mici de statură. Au un obicei în trib de a-și numi copii cu același nume. Din câte am înțeles, dacă ești primul născut vei fi numit Masereka. Dacă ești al doilea, alt nume etc. Mai contează dacă bunicii sunt sau nu în viață când te naști. Cred că dacă-s decedați iei numele bunicului ș.a.m.d.
Din ceilalți membrii ai personalului mai era Dan, care era ospătar, Anita, la curățenie, Swiss (nu știu exact care-i era numele dar așa suna) care era un fel de paznic, grădinar; și apoi Sylvester care era cel mai tânăr dintre ei, la vreo 18 ani, care era un fel de copil de mingi. Avea o bicicletă cu care fugea să mai aducă ceva din Kikorongo ori de câte ori era nevoie. Nu aveau frigider la hotel și întotdeauna cumpărau lucruri proaspete.
Camerele sunt foarte spațioase, cu baie mare și paturi confortabile. Singurele inconveniente sunt apa și curentul electric, dar nu erau mari probleme, oricum programul meu ajungând să fie destul de găinăresc. 🙂 Adică la nanu când apune soarele și hopa sus când răsare.
M-am simțit foarte bine la acest hotel și-l recomand tuturor celor care ajung în zonă, în primul rând pentru căldura și ospitalitatea personalului.
Tururi și alte chestii de făcut prin zonă
Hotărâsem că nu aveam să dau 40 de dolari pe zi pentru intrarea în parc și aveam să încerc să fentez pe cât se poate. Pe lângă cei 40 de dolari ar fi trebuit rezolvată și problema mașinii. Dacă aș fi avut mașina mea, ar fi fost altă treabă. Din câte am înțeles se poate merge cu mașină/tur, la vreo 100 de dolari pe zi de mașină, dar ar fi trebuit să mai caut și alți călători cu care să împart costurile. Au mai fost câțiva, dar ăia au fost cu mașina lor și nu s-au potrivit pasențele.
Hotelașul meu avea listate fel de fel de activități din zonă. Redau din ce am găsit la ei:
Self walk, în spatele complexului – free of charge
Boda boda tour – 50000 shillings,
Kazinga Channel – Boat tour – 25 de dolari,
Kikorongo Village tour – 25000,
Rwenzouri Mountains 40000 și altele de acest gen.
Dansuri ale sătenilor la 50 de dolari– 1 dans, 4 dansuri 60 de dolari.
Ar mai fi de menționat o pădure din zonă, unde sunt trekkinguri la cimpanzei cu 50 de dolari – Kyambura Gorge. E un canion cu junglă, în interiorul parcului Queen Elizabeth, undeva nu departe de Katurunga. E mai ieftin ca la Kibale.
În primul rând venisem pentru Kazinga Channel Boat Tour. Mai există un tur cu barca pornind din peninsula Mweya, dar ăla costa vreo 30 de dolari plus trebuia plătita taxa de acces în parc. Turul cu barca pornind din Katurunga era mai ieftin, la 25 de dolari și nici nu trebuia plătită taxa de parc, tururile fiind organizate de comunitatea locală.
Până mă dezmeticesc și văd care e treaba prin zonă mi-am zis să fac școlărește self-walkurile gratis.
Self walkuri prin și pe lângă Kikorongo
În prima zi am urcat pe dealurile din spatele Elephant Home. Cum e moda prin Uganda, toate lodgeurile care se respectă, trebuie să aibă câte un self-walk. Băieții ăstia de la Elephant home au făcut și ei niște cărări prin păduricea din spatele hotelului. E mult zis pădure. Mai mult un fel de tufăriș. Se urcă puțin și se vede destul de frumos înspre lacuri, care sunt într-o depresiune.
În apă mi s-a părut mie că văd niște animale. Credeam că-s bivoli, așa că am pozat înspre lacuri după care am dat zoom. Astfel am descoperit primul meu elefant văzut în sălbăticie. E foarte faină senzația, să știi că un animal atât de mare e atât de aproape de tine.
Pe cărărușa mea descoperisem destule urme ale elefanților. Se pare că ajunseseră aici în una din incursiunile lor nocturne. Nu fuseseră însă recent, balegile fiind destul de uscate.
După pădurice am dat peste o zonă destul de întinsă cu plantații de bumbac.
Prin Kikorongo
Am mers apoi prin Kikorongo. Kikorongo e un sat cu câteva case din cărămidă, destul de amărâte. E la intersecția drumului care vine din Bweya din Congo, cu drumurile ce merg înspre Kasese și Mbarara. Există o benzinărie și două magazinașe. La intersecția drumului sunt mai mulți băieți și fete care încearcă să vândă ceva produse camionagiilor sau autobuzelor care opresc aici.
M-am împrietenit cu unul și chiar l-am lăsat să fotografieze cu aparatul meu câte ceva. Băiat fain.
Am dat și peste o trupă de babuini care iese din parc și pare că își tot fac de lucru pe aici. Nu știam cum să reacționez la întâlnirea cu ei, deoarece știu că unele maimuțe pot fi periculoase. Am văzut însă că localnicii nu prea îi bagă în seamă și nu i-am băgat nici eu. Păstrau distanța.
Desigur că am fost și la monumentul care arată unde trece linia Ecuatorului care e la câțiva zeci de metri înspre Katurungu.
M-am mai plimbat și pe dealurile din spatele satului și am dat peste câteva lodgeuri ce par a fi deținute de străini.
Pe drumul principal, trebuie de avut grijă deoarece pot apărea alte animale sălbatice. Localnicii de obicei sunt sfătuiți să nu meargă pe jos singuri, ci în grupuri.
Când eram pe jos, nu am întâlnit alte animale în afară de babuini.
Am fost însă cu boda boda și matatu și am întâlnit elefanți chiar la marginea drumului iar un bivol a traversat drumul, deci se poate întâmpla și trebuie avut grijă.
Pe seară am mâncat ceva la hotel (în altă parte nici nu aveam unde), iar Jonathan s-a dovedit un bucătar excelent. Indiferent de ce mâncare făcea, costul a fost de 25000 de shilings. Are un aragaz cu două ochiuri, dar a făcut școala de bucătari și chiar prepară foarte bine.
Pentru a doua zi am aranjat turul pentru Kazinga Channel.
Am vorbit cu Jonathan și a sunat să vadă dacă sunt și alți clienți. Dacă nu sunt destui clienți, turul se poate anula sau s-ar putea să vrea mai mulți bani. Erau destui clienți, deci am rezervat pentru a doua zi. Turul cu barca începe la ora 11:00.
Turul cu barca pe Kazinga Channel din Queen Elizabeth Park (pornind din Katurungu)
Costuri: 25 de dolari
Safariurile și vizitele în parcurile naționale nu sunt ieftine în Africa. Acest tur cu barca s-a dovedit a fi una din opțiunile buget.
Dimineața am mai pierdut timp pe la hotel, după care pe la 9 am fost în Kikorongo de unde am luat o mașină până în Katurungu. În fața benzinăriei sunt niște băieți cu mașini mici care iau autostopiști (contra cost). Era un VW ceva break, iar în spate a umplut cât a putut. Fiind mzungu am stat în față și am stat singur. Nu avea să se mai întâmple, de obicei locul din față e pentru două persoane 🙂 Fiind însă la prima călătorie cu aceste „shared cars”, m-au respectat băieții. Mi-am dat seama mai târziu că mi-au făcut o favoare. Am plătit 5000 de shillings până la podul din Katurungu. Pe la 10 eram în Katurungu. Am mai stat pe pod, admirând bărcile care se întorceau de la pescuit. În dreapta, sub pod e un fel de fish market.
Tot în dreapta e și restaurantul de unde pleacă bărcile în tur.
Nu departe am văzut și un hipopotam, care ieșise afară din apă la păscut. De obicei hipopotamii ies la păscut noaptea. Ziua stau și dorm în apă, iar noaptea se plimbă. Nu pot ridica picioarele în sus și-și târâie picioarele făcând niște cărări destul de adânci. Sunt folosite ca un fel de autostradă de către celelalte animale. 🙂
Cât așteptam la restaurant am mai văzut ceva mișcându-se în apă. Am crezut că e un crocodil, dar era un Monitor Lizard. Niște șopârle uriașe care înoată în apă. Le-am mai văzut și prin Thailanda.
A mai venit o familie de americani, sau englezi cu doi copii – un băiat și o fetiță. Îi aduseseră o familie de ugandezi, din care doar tatăl cu fiu-su au venit în tur. Ei erau ceilalți membri ai echipajului.
Unul dintre băieți avea vreo 9-10 ani. Ieșise din microbuz și începuse să se țopăie pe acolo punând fel de fel de întrebări.
Un pokemon negru dintre localnici, stătea sprijinit de un par și se uita la el. Cred că erau cam de aceeași vârstă. Cât de matur însă părea localnicul comparativ cu copilul de la oraș. Trebuie să ai puțin habar de ce te înconjoară.
Fix la ora stabilită am pornit în tur. Barca era destul de mică, aveam un pilot și un ghid.
Ghidul, Martin, vorbea foarte bine engleza și ne-a explicat foarte multe.
Ne-a spus însă că depinde de norocul nostru de câte animale vom vedea sau nu.
Câte ceva din ce îmi mai aduc aminte din spusele ghidului:
Ne-a explicat despre hipopotami că nu au glande de transpirație. De aia trebuie să stea în timpul zilei în apă să se răcorească. Un grup de hipopotami e numit un „school” și poate fi format din câțiva masculi cu câte un harem.
Babuinii sunt mai multe specii.
Dacă un grup de hipopotami formează „a school” (o școală), un grup de elefanți formează „a family” (o familie).
Hipopotamii sunt foarte teritoriali și agresivi. Eram în siguranță în barcă deoarece stăteam la apă adâncă și chiar dacă ar fi lovit barca, nu ar fi putut să o întoarcă. La apă mică însă pot fi periculoși, deoarece pot răsturna barca.
Au fost mai multe grupuri de hipopotami pe care i-am trezit din somn. Se pare că au și niște soldați de pază deoarece venea pe sub apă spre noi și ieșeau deodată la suprafață răsuflând pe nări.
Hipopotamul este cel mai periculos animal din Africa fiind responsabil pentru cele mai multe atacuri împotriva oamenilor. Este foarte periculos să nimerești între hipopotam și apă, atunci când e pe mal. Dacă i se pare că cineva îi taie calea de scăpare spre apă, devine foarte agresiv iar când atacă, atacă să ucidă. De asemenea masculii atacă când le încalci teritoriul.
Câte ceva despre elefanți
Elefanții beau între 150 și 300 de litri de apă pe zi. În perioada secetoasă, fiind mai cald, trebuie să bea mai multă apă. Trebuie să bea apă în fiecare zi, de aceea nu se îndepărtează prea mult de sursele de apă, lacuri, râuri etc. Raza lor de acțiune e de aproximativ 30 de km de la o sursă de apă.
Nu sunt teritoriali și cei din Queen Elizabeth Park sunt înrudiți cu elefanții din parcul național Virunga din Congo și din Parcul Semeliki.
Au fost mari probleme cu braconajul din cauza fildeșului. În timpul războiului dintre Tanzania și Uganda, populația de elefanți a fost aproape decimată, apoi în ziua de azi, mai sunt probleme în Congo, mulți elefanți neajungând la o vârstă înaintată.
Totuși organizațiile internaționale insistă în a păstra deschisă legătura dintre parcuri pentru a evita problemele de inbreeding.
Elefanții își folosesc urechile pentru a se răcori, ca un fel de ventilator. Înălțimea unui elefant la maturitate atinge aproximativ trei metri. Familiile de elefanți sunt conduse de către femelele în vârstă.
În funcție de zonă, am văzut că înălțimea lor diferă. De exemplu elefanții de junglă sunt mult mai mărunței. Cei mai mari mi s-au părut cei din Botswana.
Mai aveam și eu câteva curiozități. Am întrebat dacă elefanții nu au fost domesticiți în Africa, cum s-a întâmplat de exemplu în India.
Elefantul african însă e mult mai agresiv decât elefantul asiatic și nu prea au fost domesticiți. Pe timpul romanilor au fost elefanți folosiți în timpul războaielor, dar cei la nord de Sahara se pare că erau altă subspecie. Acum au dispărut.
Interesant a fost că nu am văzut nici un crocodil, deși sunt destui.
Crocodilii se hrănesc cu hipopotami tineri, cu pește, mamifere mici și păsări. Monitor lizards pe de altă parte se hrănesc cu ouăle crocodililor și mănâncă și crocodili mici.
La categoria păsări am văzut multe. Unele dintre ele le mai văzusem de-a lungul Nilului. Multe egrete, gâște egiptene, câteva berze, fel de fel de cormorani, multe păsări de apă cu picioare subțire și lungi etc. Starurile la păsări e King Fisher, care e o pasăre destul de mică, dar poate sta pe loc în zbor, ca un elicopter, după care se repede cu viteză după pești.
Cealaltă pasăre renumită e Fish Eagle, un vultur ce pescuiește și care al cărui colorit diferă de la femelă la mascul.
Am mai văzut și bivoli. Era un grup de masculi alungați din cireadă, care își formaseră propriul lor grup de celibatari. Am mai văzut ceva porci mistreți și foarte mulți hipopotami și elefanți.
Unul dintre elefanți era intrat până la mijlocul canalului unde se îmbăia de nu avea treabă.
A fost foarte interesantă această expediție și își merită pe deplin cei 25 de dolari. Majoritatea animalelor din parc oricum vin la apă și e cel mai bun loc pentru a vedea cele mai multe.
Nu mai țin minte cât a durat turul, dar cred că în jur de o oră, două. Nu am văzut girafe, zebre, sau vreun carnivor.
La întoarcerea cu microbuzul spre Kikorongo am văzut câțiva ditamai elefanții chiar la marginea asfaltului. Probabil așteptau să traverseze strada.
Turul la Crater Lakes și Fishing Village cu Boda Boda
Pentru a doua zi am aranjat să fac turul cu motoreta. Din nou am vorbit cu Yasoni, dar puteam foarte bine să aranjez direct cu un șofer de motoretă. Turul costă 50000 de shillings.
Era 23 decembrie.
A venit un șofer obișnuit de boda boda, pe nume Robert. Jonathan i-a explicat pe unde să mă ducă.
Am pornit înspre granița cu Congo, după care am făcut stânga înspre Lacul Edward.
A doua zi fiind ajunul Crăciunului, foarte mulți localnici veneau cu vitele la vânzare în oraș. Se anunța un adevărat măcel pentru a doua zi, porcului de la noi, luându-i locul Vaca Ankole. Vacile Ankole sunt niște vaci cu niște coarne foarte mari.
Am văzut că mai multe familii cumpără câte un tăuraș și îl sacrifică.
Mai sunt și măcelari și mulți cumpărând direct de la măcelari în cantități mai mici.
Am trecut și pe lângă câteva lacuri vulcanice, dar nu sunt la fel de frumoase precum cele din zona Fort Portal. Se pare că aceste cratere au fost formate în urma unor explozii subterane. De aceea mai sunt numite și Explosion Lakes.
Unul dintre aceste lacuriț Lacul Katwe, este cu apă sărată și de câteva sute de ani localnicii din zonă se ocupă cu colectarea sării. Pe marginea apei se fac niște bazine, după care apa este lăsată să se evapore. Am mai văzut același sistem și în regiunea Afar, în Etiopia. Ar mai fi trebuit să plătesc în plus dacă vroiam să vizitez aceste mini-iazuri și să mi se explice procesul de fabricație. M-am mulțumit să le văd de sus. Am impresia că vor vreo 10 dolari pentru „salt experience”.
La un alt lac din ăsta în craterul unui vulcan era o cireadă de bivoli și niște antilope. Erau destul de departe și nu se vedeau foarte bine.
Apoi am mers până în satul Katwe care e pe malul lacului. Aici bărcile se întorceau de la pescuit de pe lac și avea loc un fel de licitație pe o platformă. Bărbații se ocupau cu pescuitul iar femeile cu vânzarea peștelui.
Se negocia destul de dur din câte am văzut. 🙂
Am mai povestit cu Robert una alta și mi-a spus că în Uganda sunt 58 de limbi. Mi-a spus vreo trei limbi care erau mai folosite în zona în care eram, în funcție de triburile de aici. Am reținut doar Ankole, deoarece are aceeași denumire cu rasa de bovine.
Am mai vorbit puțină politică. Mi-a arătat semnele diferitelor partide politice. Musevini folosește OK-ul tipic american, cu degetul mare în sus, alții două degete (ca bugger off-ul englezesc), alții un pumn strâns etc.
Bărcile erau numerotate și se pare că aveau un fel de sindicat. Poți comanda însă și direct de la pescar. Plecau pe seară pe lac, unde lăsau năvoadele și se întorceau dimineața. Pescarii erau urmăriți de fel de fel de păsări care așteptau ceva resturi.
Din Katwe am trecut cu motoreta din nou printr-o secțiune a Parcului și am văzut și câțiva hipopotami ieșiți la păscut undeva spre peninsulă.
Am văzut mai multe antilope pe lângă parc și am oprit și am pozat un elefant care stătea la umbră.
La un moment dat ne-a tăiat calea și o cireadă de bivoli. Robert a oprit și i-a lăsat să treacă, păstrând o distanță rezonabilă.
Am simțit că am vizitat și parcul, chiar dacă nu o făceam oficial.
Jumătate de zi am petrecut-o cu turul, apoi am mai pierdut ceva timp prin Kikorongo unde am mai luat porumb fript de la negustoare și am admirat o piață ce avusese loc. După ce piața a luat sfârșit, au năvălit o grămadă de berze Marabou, care găsiseră ceva de mâncat pe acolo.
O altă zi plină.
Cum am încurcat Ishasha cu Ishaka
Leii ce urcă în copaci se găsesc în partea de sud a Parcului Elizabeth în zona numită Ishasha. M-am gândit că dau lovitura și găsesc un minibus care merge până în Ishasha, poate am noroc să-i văd și străbat tot parcul cu mijloacele de transport în comun. Ăsta era planul pentru a doua zi, anyway.
M-am mai dezumflat apoi când am aflat că autobuzele merg la Ishaka și nu în Ishasha. La Ishasha e destul de greu de ajuns și trebuie să ai mașina ta, sau să iei un tur ca să ajungi acolo. Dacă tot m-am pornit la treaba asta cu autobuzele, m-am gândit să merg totuși la Ishaka, treceam din nou prin parc și mă mai puteam boldi pe geam. Și așa nu știam ce altceva să fac în ziua aia. Era 24 Decembrie, ajunul Crăciunului.
Am găsit un minibus, dar am plătit la dublu, 20000 până în Ishaka. Venise deja plin și controlorul mi-a zis că-mi ia la dublu deoarece e Crăciunul. A luat un alt pasager în brațe ca să-mi facă loc.
Am trecut din nou parcul și am străbătut Kazungula. Am mai văzut un elefant stând la umbră sub un copac.
După pod și după ieșirea din parc, drumul urcă destul de mult. Toată zona asta a parcului e într-o depresiune. M-am mirat cât de mult s-a schimbat vegetația o dată ce am ajuns la ceva altitudine. Din nou plantații de bananieri, iar mai apoi a urmat o zonă plină de plantații de ceai. Dealuri întregi numai cu ceai.
În Ishaka nu prea ai vedea tare multe. Un oraș tipic ugandez. Am mai avut de mers pe la bancă și a fost bine că am venit în oraș. Am mai cumpărat și ceva cadouri pentru cei de la hotel. Ceva mărunt, câte un parfum, o ciocolată, din astea. M-am gândit să le fac o surpriză, dacă tot e Crăciunul. Doamnele au fost foarte drăguțe și mi-au găsit niște cutii și mi le-au împachetat cu hârtie de cadouri.
Înapoi înspre Hotel am mers cu o mașină mică. De data asta nu am mai stat singur pe scaunul din față. Am avut un partener, iar vreo 7-8 erau pe bancheta din spate. La un moment dat șoferul a oprit și a încercat să-i mai organizeze să încapă mai mulți. Tu stai în brațe la ală, tu ești mai gras, treci la parter etc. 🙂
Nu a reușit să mai bage altul în spate și tot a oprit la unul care făcea semn la ocazie. Mă gândesc, unde-l mai bagă și pe ăsta?
L-a luat lângă el, pe scaunul șoferului.
O altă treabă interesantă era că mașina era automatică și tot o băga în neutră când mergea la vale, sau prindea ceva viteză ca să mai salveze benzina. A fost de vis călătoria înapoi. Am dat 10000 de shillings. Am avut noroc de elefanți la drum, dar nu i-am putut fotografia că nici nu mă puteam mișca. 🙂
Pe seară am făcut un fel de mini-petrecere cu cei de la hotel. Mi-a plăcut că au așteptat să fie toți împreună să desfacă cadourile. Un alt lucru remarcat a fost grija cu care au despachetat. Probabil vroiau să refolosească hârtia. Îmi aduc aminte și eu vremurile astea.
Am mai vorbit despre triburi, despre cum sunt mai multe clanuri care au diferite obiceiuri. Am întrebat cum fac diferența între mai multe clanuri dacă sunt din același trib? Păi un clan nu mănâncă vrăbioare, alt clan nu mănâncă greieri etc. Au fel de fel de tabuuri.
Un bărbat are voie să aibă mai multe neveste și e un semn al bogăției cu cât mai multe neveste poate avea. Strămoșii sunt foarte respectați. În fiecare an se merge în pădure și se lasă niște alcool în frunze de banan în memoria celor decedați.
Apoi am fost servit din partea casei cu bere din banane și am mâncat împreună matoke cu g.nuts. 🙂
Am mai vorbit de afaceri. Uganda este țara cărămizilor roșii. Fiecare proprietar îți arde singur cărămizile. Adună argilă, face formele, le pune la uscat după care le clădește. Apoi face foc înăuntru pentru a le arde. Multe rebuturi însă.
Cu cărămizile făcute își face casa. Aceste cuptoare de cărămizi le găsiți peste tot. Yasoni se gândea să înceapă o afacere cu cărămizi.
A fost o seară frumoasă și m-au învățat niște mișcări de dans. Sylvester ne-a dat lecții.
Ziua de Crăciun – la biserică în Kikorongo
A doua zi a fost ziua de Crăciun și cred că era și Duminică. Sylvester îmi zisese că merge la biserică și i-am zis să mă ia și pe mine. Eram curios să văd cum e la o biserică din Africa. Sylvester și ceilalți erau catolici.
Biserica era în spatele satului pe un deluț. O clădire destul de simplă în formă hexagonală cu un acoperiș de tablă.
Erau câteva bănci de lemn iar într-o parte, mai în față erau niște scaune de plastic. Sylvester mi-a zis să stau pe scaunele de plastic, dar i-am zis că prefer să stau mai în spate pe bancă. Altarul era destul de simplu, cu un verset din Biblie scris într-un dialect local, iar pe perete era un afiș clasic, catolic, cu Fecioara Maria. Destul de ciudat când toți enoriași sunt negri iar cei din icoane albi ca zăpada.
Lângă altar era aranjat un mic culcuș din frunze de banan și alte plante, sub care era o păpușă simbolizând nașterea lui Iisus și ieslea.
Pe o masă era o orgă cu o stație și o boxă. Aici am avut surpriza să-l găsesc pe prietenul meu Brian, care în timpul săptămânii vindea sucuri și biscuiți la intersecția din centru. Băiatul căruia îi dădusem camera să fotografieze. Era mai aranjat astăzi și lua niște lecții de cântat la orgă de la un alt băiat.
Preotul avea un fel de cameră în spate.
La un moment dat a venit la mine și mi-a urat binevenit. Apoi s-a dus și a adus un fel de condică și m-a rugat să le semnez cartea de oaspeți. Tabel frumos, numele, de unde ești, data și un mesaj de câteva cuvinte. Am aflat mai apoi de la Sylvester că eram primul mzungu care a venit la ei la biserică.
Veniserăm printre primii, dar apoi au început să apară rând pe rând și enoriașii. Prima dată a apărut un moșuleț destul de prăpădit care a adus un ananas. I l-a dat preotului care l-a pus la el în cameră. Apoi a apărut o mătușă cu o rață vie pe care din nou a dat-o preotului. Au mai venit câțiva care au adus niște plase de plastic iar altul un pui viu. Eram cam mirat. Dau șpagă preotului? Sacrifica rața? Care-i treaba?
Încet, încet s-au adunat mai mulți.
Pe urmă au apărut și VIP-urile care au luat loc pe scaunele de plastic. Unul dintre ei, mai micuț și cu un costum steclit, era șeful poliției din Kikorongo.
Apoi a început muzica și și-a făcut apariția preotul la pupitru. Au cântat fel de fel de cântece și au făcut rugăciuni după care preotul a ținut un speach. La unele rugăciuni sau cântece trebuia să ne ridicăm în picioare. Nu am filmat sau pozat.
Când citea din Biblie citea în engleză, dar în rest vorbea în dialectul local.
Am înțeles că sunt zile când slujba se ține numai în engleză.
Apoi au umblat cu niște coșuri prin biserică pentru a aduna bani pentru diferite acte de caritate. La un moment dat ne-am urat toți Merry Christmas și ne-am salutat. Când dai mâna cu cineva e nepoliticos să întinzi doar o mână. E bine să-ți atingi cu stânga cotul mânei drepte, în formă de respect.
Apoi a mai urmat un moment artistic cu donații. Erau diferite clanuri și fiecare clan și-a trimis câte un reprezentant, care ținea un coș. Pe ritmuri de muzică și dansând, credincioșii se duceau pe rând și puneau bani în coș. Am pus și eu ceva în unul din coșuri. După aia strigau cât s-a strâns.
Pe urmă cei de pe scaunele de plastic au ținut câte o cuvântare. La un moment dat m-au rugat și pe mine să stau în picioare și m-au aplaudat. Păreau destul de entuziasmați.
Pe final a urmat o licitație. Au ieșit la vânzare rața, puiul, ananasul moșului și alte câteva pungi. Am cumpărat eu ananasul și o pungă cu fructele pasiunii. M-am gândit să iau și rața, dar Sylvester nu m-a lăsat. Cu banii adunați cred că vroiau să schimbe acoperișul bisericii.
A fost foarte interesantă experiența asta cu biserica și am apreciat cum folosesc muzica și dansul. Probabil influențe tribale, care până și biserica catolică nu le-a putut opri.
Am fost bine primit și le-am apreciat comunitatea.
Un alt personaj care mi-l amintesc de la biserică era un tânăr îmbrăcat ca un rapper american. Șapcă, ochelari de soare, bocanci desfăcuți, totul foarte colorat. L-am întrebat pe Sylvester care-i treaba cu el și mi-a zis că se crede artist/muzician. L-am mai văzut mai apoi prin sat pe artistul nostru intrând într-o colibă destul de amărâtă. Când era vorba de ieșit în lume însă, se respecta. E important să crezi în tine și în ceea ce vrei să fii. Bravo lui.
După amiază am mai stat cu cei de la hotel. Anita mi-a făcut cunoștință și cu nepotul ei, Peter.
A fost o zi de Crăciun frumoasă.
Pe 26 am plecat. Au venit toți și și-au luat bun rămas, iar Jonathan sunase la firma de matatu și-mi rezervaseră un loc în minibus. Mi-au ținut un loc la plecarea din Kasese, altfel iar ar fi venit plini.
Am plătit doar 15000 până la Mbarara.
Această zonă, cu oameni simpli dar ospitalieri și frumoși, mi-a rămas în suflet și mi-ar place să mă întorc într-o zi să vizitez tot Parcul Naționat Regina Elizabeth mai pe îndelete.
