Trecând din Uganda în Tanzania, drumurile m-au dus prin orașele Bukoba și Mwanza care sunt ambele lângă Lacul Victoria. Nu sunt în circuitul turistic și puțini turiști ajung pe aici, dar orașul Mwanza e mai deosebit datorită rocilor gigantice care sunt împânzite peste tot.
Continuare de aici.
Imi place să scriu câte un articol introductiv despre fiecare țară și să fac un rezumat al importantelor rute turistice și locuri de vizitat. În cazul Tanzaniei nu am să fac acest lucru deoarece am evitat circuitele turistice (și safariurile) din nord estul țării costurile fiind prea mari pentru mine la momentul dat. O expediție prin Serengeti ajungând undeva la vreo 300 de dolari pe zi.
Oricum s-au scris destule despre aceste locuri prin alte părți. M-am gândit că poate am să revin într-o zi cu familia. Orașele care trebuie avute în vedere sunt Arusha și Moshi, de unde se organizează majoritatea expedițiilor de safari în parcurile din nord estul țării.
Eu am intrat în Tanzania prin nord vest, prin sudul Ugandei. Se organizează safari spre Serengeti și din Mwanza (care e port la Lacul Victoria) și chiar am scris mai multor agenții, întrebând de costuri, dar datele nu s-au potrivit, când m-aș fi putut lipi unor grupuri și oricum nu cred că m-aș fi dus, costurile fiind prea mari.
Știu că am încercat și ceva opțiuni de fentare, încercând să aflu mai multe despre un autobuz care circulă între Mwanza și Arusha și care ar trece prin parcurile naționale. Din ce am aflat însă, se pare că turiștii nu ar fi scăpat fără a plăti costul biletului în parc, iar mai recent, asfaltându-se drumuri mai la sud, autobuzele circulă pe acea rută. Am renunțat și la acea ideea, mulțumindu-mă cu gândul că voi face safari în Africa de Sud și cu asta basta.
Am să povestesc ce am reușit să văd eu și cum a decurs traversarea Tanzaniei în cazul meu.
Trecerea graniței dintre Uganda și Tanzania la Mutukula
Până la Mutukula am ajuns cu niște mașini mici care au fost supra încărcate de către cei care fac această rută. Am schimbat ce shilingi ugandezi mai aveam în partea ugandeză, rata de schimb fiind ok. 10000 ugandezi, vreo 5000 tanzanieni. Era ușor de socotit, deoarece deja mă obișnuisem cu shillingii ugandezi. Pe partea ugandeză erau băieți pe lângă intrarea în vamă, care se ocupau cu exchangeul.
Trecerea prin vamă a fost rapidă, ambele vămi fiind în aceeași clădire. Lucrul interesant e că românii nu au nevoie de viză pentru Tanzania. Relații de prietenie mai vechi între state socialiste, de pe vremea lui Ceaușescu. Mi-au dat viză de turist pentru o lună.
Chiar cum ieși din vamă sunt microbuze mici care așteaptă să se umple și merg înspre orașul Bukoba. Costul biletului de la Mutukula la Bukoba e de 3000 de shilingi tanzanieni.
Mutukula e un oraș care e jumătate în Uganda, jumătate în Tanzania. Sunt mulți care circulă în fiecare zi dintr-o parte în alta. Totuși imediat cum intri în Tanzania simți diferența. Mi s-a părut că văd mult mai mulți musulmani, în primul rând.
Musulmanii din Tanzania poartă un fel de fesuri colorate și sunt mult mai ușor de distins.
În microbuz am stat în față și lângă mine a venit un băiat tânăr din Uganda, pe nume Bernard, care mergea undeva la un schimb de experiență în Tanzania. Fusese acasă în Uganda în perioada sărbătorilor, iar acum se întorcea la școala din Tanzania.
De la el am aflat mai multe despre Tanzania. Comparativ cu Uganda, în Tanzania foarte puțini știu engleză. Tanzania a fost colonie germană, după care a urmat o scurtă perioadă britanică, iar după independență au venit socialiștii la putere iar politica statului a fost de a face limba „swahili” limba cea mai vorbită și liantul dintre diferitele triburi. Dacă în Uganda, toată lumea știe engleză, în Tanzania, toată lumea învață swahili la școală. Aveam nevoie de un curs rapid de a învăța swahili dacă aveam de gând să fac o impresie bună. 🙂
Am învățat câteva cuvinte în swahili de la Bernard:
Pe stradă saluți cu Mambo (Jambo e pentru turiști!) iar răspunsul e Poa.
Dacă e cineva mai în vârstă decât tine îi spui Șicamu, el îți răspunde cu Marhaba. De obicei copii te salută cu Șicamu, dar o fac foarte timid. E frumos să le răspunzi cu Marhaba.
Asante e Mulțumesc, Asante Sana e mulțumesc mult, Nye e Da și Hapna e Nu. Dacă e o doamnă i te adresezi cu Dada (Soră) iar dacă e bărbat cu Kaka (Frate). Dala dala se spune la minibuzuri. Am învățat cuvintele astea și deja simțeam că pot să mă descurc.
Călătoria până la Bukoba a fost destul de monotonă. Am mers în general pe drum drept. Nu am mai avut dealurile și văile Ugandei. Ușor, ușor ne apropiam de savană. În Tanzania autobuzele și microbuzele au obiceiul de a opri în stațiile de autobuz din fiecare sat de pe rută.
Fiecare sat / oraș, are câte o stație de autobuz, de obicei în afara satului pe o tarla, intri printr-o parte, ieși prin alta. În aceste stații sunt mulți dintre cei care vând banane, frigărui, sucuri și alte asemenea și care asaltează fiecare autobuz care vine.
Am fost opriți și de către poliție pe traseu. Polițiștii au niște uniforme albe sunt chiar foarte simpatici. Șoferul de minibus a trebuit să decarteze ceva șpagă. Se pare că șpăgile la poliție sunt la ordinea zilei.
Pe la amiază am ajuns în orașul Bukoba, pe malurile lacului Victoria, unde aveam rezervată o noapte de cazare.
Orașul Bukoba
Am avut doar o jumătate de zi în acest oraș și nu am făcut prea multe. În primul rând mi-am rezolvat probleme tehnice, cumpărând o cartelă pentru internet de la unul dintre magazinele Airtel.
Am învățat cu ocazia asta și cuvântul Karibu (welcome) – care e foarte folosit. A durat destul de mult procesul, fiind pozat și completând diferite formulare. Biroul Airtel e chiar lângă stația de autobuze din Bukoba.
M-a impresionat turla unei biserici din zonă, care era într-un stil foarte modern. Prin centrul vechi sunt câteva case în stil indian.
Influența indiană se simte și la mâncare. Am mâncat la un restaurant numit Rose Garden. Probabil îl găsisem recomandat pe undeva. Restaurantul era într-o veche clădire și nu arăta grozav, dar a fost ok.
O farfurie mare de orez, iar puiul era făcut separat cu sos mult. Mi-au mai tras și o bucată de harbuz peste pilaf. 🙂 Mult pilaf, nene. Să fie arabii de vină, sau indienii?
M-am mai plimbat pe malurile lacului Victoria unde două echipe de berze Marabou jucau fotbal pe un teren de fotbal de pe malul lacului. Aveau și o zonă de nisip cu un fel de plajă unde am văzut singurul alb (o doamnă) din orașul ăsta.
Cazare am avut la Hotelul The Walkgard Transit
La fiecare hotel din Tanzania trebuie completate niște formulare la cazare, si vor toate datele pasaportului, dar aici nici nu mi-au făcut fotocopie și nici nu au cerut măcar să-l vadă. Camera a fost curată și ok.
Mai e bine de știut că în Tanzania folosesc „Swahili time”. Deoarece soarele răsare și apune în fiecare zi la aproximativ aceleași ore pe tot timpul anului, orele se socotesc în funcție de răsărit. Ora 1 e, o oră după răsărit, ora 2, două ore după răsărit etc. Aceeași treabă ca în Etiopia. Trebuie scăzut vreo 6 ore de la ora internațională.
Am cumpărat și bilete pentru a doua zi spre Mwanza de la o firmă de autobuze numită Bunda Express. 20000 de tanzanieni până la Mwanza.
În afară de turla bisericii, nu-mi amintesc foarte multe altele din Bukoba.
Vapoare dintre Uganda și Tanzania sau între Bukoba – Mwanza
Pe vremuri existau feriboturi între Uganda și Tanzania și între Bukoba și Mwanza, dar au avut loc niște accidente pe lacul Victoria și în perioada în care am fost eu nu mai circulau. Apăruse o firmă privată care avea vase rapide între Bukoba și Mwanza, dar au mers pentru câteva luni iar apoi au anulat cursele. Posibil să pornească din nou. Din ce am văzut eu însă, majoritatea transportului e acum cu autobuze, drumul fiind bun.
Cu autobuzul între Bukoba și Mwanza
A doua zi am avut autobuz la 7:30 și a fost foarte aglomerat în stație. Mă gândesc că a fost vacanța de anul nou și mulți copii se întorceau la școală. Autobuzul a fost plin de copii la vreo 14 ani, care probabil făceau liceul în Mwanza. Majoritatea erau musulmani, fetițele având hijab. E posibil și ca firma de transport Bunda Express să fi fost deținută de musulmani, de aceea erau așa de mulți musulmani.
Drumul merge de-a lungul malului Lacului Victoria trecând fel de fel de dealuri și sunt mai multe zone în care lacul apare în stânga. E bine de ales scaun pe partea stângă pe acest traseu.
La un moment dat încep să apară și ditamai bolovanii pentru care Mwanza e renumită. Toată zona asta de sud a lacului e împânzită de imenși bolovani, care în unele locuri formează un fel de insule.
Am avut de traversat și un cot al Lacului Victoria cu ferybotul. Toți pasagerii sunt debarcați și trebuie plătit bilet separat pentru vapor. Vreo 250 de shilingi. Traversarea acestei porțiuni a lacului nu durează mult, vreo jumătate de oră maxim. Astfel se salvează destul de mult timp altfel autobuzele având de făcut un ocol destul de mare.
La intrarea în Mwanza au început să apară dealurile cu imenșii bolovani printre care sunt construite casele. De-a lungul drumului principal sunt și foarte multe ateliere de tâmplărie și mobilă. Probabil orașul e renumit pentru mobilă.
A fost o călătorie destul de lungă, am ajuns pe la 5 seara în Mwanza, tot plin de praf. Tanzania e mult mai uscată decât Uganda. Probabil nimerisem și intr-un sezon secetos. Sau poate doar așa arată de obicei savana.
Pe hărțile mai vechi, stația de autobuz apare în centrul orașului, dar acum a fost mutată și în parcarea respectivă a fost construită o piață. Vechea clădire unde își aveau sediul firmele de transport este încă acolo și bilete pentru unele firme se pot cumpăra de acolo.
Firmele de transport au birouri împânzite și prin oraș și în funcție de destinația dorită trebuie găsit biroul firmei de autobuze care vă interesează.
Este o moschee destul de mare, lângă albia unui râu. Multe dintre firmele de transport își au birourile prin zona aia. Noua stație de autobuz e la vreo 10 km sud de oraș și se numește Nyagezi Bus Station.
Cazare în Mwanza
În Mwanza am ales cazare la New Victoria Hotel (Gps: -2.533881, 32.904255).
Era lângă vechea stație de autobuz și mă gândisem inițial că autobuzele merg acolo. Totuși nu a fost departe de birourile Bunda Express, locul unde autobuzul a lăsat pasagerii. Am putut merge pe jos de acolo până la hotel.
Prețul a fost de 34200 de shilingi pe noapte. Inițial am luat două nopți, dar a trebuit să mai lungesc deoarece nu am găsit autobuz spre Dar el Salam în zilele următoare.
Cazarea a fost ok. Hotelul e destul de vechi, iar camerele nu sunt cine știe ce, dar prețul a fost bun iar locația e bună.
Ce am făcut prin Mwanza?
Mwanza e al doilea oraș ca mărime după Dar es Salam și e un oraș comercial și un hub de transport. Principala caracteristică a orașului sunt rocile din granit uriașe, împânzite peste tot și printre care oamenii și-au făcut case. Mai este numit și Rock City.
Unele tururi ce pornesc din Arusha și trec prin Serengeti, sfârșesc aici dar în general nu este foarte vizitat de către turiștii străini. Sunt câteva agenții de turism care au ca punct de plecare Mwanza către Serengeti, dar în general am înțeles că-s mai scumpe decât cele din Arusha.
În prima zi am ieșit în recunoaștere prin oraș. În vechea autogara e amenajată o piață acuma și zona e foarte aglomerată. Sunt tot felul de mici comercianți care ocupă și trotuarele întinzându-și produsele pe tot felul de pături. Asta obligă pietonii să meargă pe drum printre mașini.
Am văzut și câțiva maasai. Cred că-i văzusem și-n Bukoba. Sunt ușor de observat datorită felului cum se îmbracă. De obicei sunt înalți și slabi, au niște pături în carouri, poartă o săbioară la cingătoare și au întotdeauna în mână un băț. Probabil bățul e mărturie e faptului că sunt crescători de vite. O altă caracteristică a maasailor e că unii dinre ei au sandale făcute din anvelope de motocicletă.
Mi-a plăcut că-și vedeau de treaba lor și nu erau vreo atracție turistică. Majoritatea celor pe care i-am văzut vindeau tot felul de sandale, curele și alte chestii din piele de vacă. Își aranjau tarabele și își vindeau produsele. Probabil sunt buni meșteșugari în obiecte din piele.
Mi-a plăcut să observ oamenii. E foarte interesant mixajul din Tanzania și felul în care se îmbracă.
Câteva poze cu oameni:
Piatra Bismark
Cel mai renumit obiectiv turistic din Mwanza este o mică insuliță chiar lângă malul Lacului Victoria, unde o piatră destul de mare stă în echilibru pe o alta masivă. Piatra se poate vedea și de pe stradă. Era plin de berze Marabou prin zonă. Lângă piatră e un fel de parc amenajat și vor 1000 de shilingi tanzanieni pentru a intra în parc. Se poate face și un fel de picnic în parc. Piatra asta care face echilibistrică a fost numită piatra Bismarck în cinstea germanilor.
Sunt câteva hoteluri de lux prin zonă și foarte multe vile foarte impozante.
Gara din Mwanza.
În perioada colonială, germanii au construit o linie ferată din Dar es Sallam până la lacul Tanganyika. Linia ferată urma drumul vechilor caravane care veneau după scalvi și fildeși prin aceste zone. Pe lacul Tanganyika încă mai circulă un vapor adus acum vreo 100 de ani de nemți pe această linie ferată.
În perioada britanică, englezii au construit o altă ramură a acestei linii ferate până la Lacul Victoria.
După ce am căutat ceva bilete de autobuz și nu am găsit, am trecut și pe la această gară să întreb de bilet de tren. Vroiam un bilet la clasa 1 sau a doua, dar când am întrebat mi-au zis că trebuie să fac rezervare cu vreo două săptămâni înainte deoarece trebuie să cupleze vagonul de clasa 1. Fără rezervare nu pun acel vagon la tren.
Aș fi putut merge în vagoanele obișnuite, dar am înțeles că trenul merge foarte greu, călătoria durează 48 de ore iar băncile sunt din lemn. De asemenea sunt mulți hoți pe acest tren. Asta nu ar fi o problemă majoră când sunt mai mulți, dar singur, mai trebuie să dormi și nu poți fi cu ochii în patru. Se pare că și majoritatea tanzanienilor care merg la Dar es Salaam folosesc în ziua de azi autobuzele – durează doar o zi. Trenurile (un fel de tren personal) sunt mai mult pentru cei din satele de-a lungul acestei linii.
Biletele se pot lua de la casa de bilete doar în ziua plecării trenului.
Gara merită văzută. Mi-a adus aminte de stațiile de tren de prin România. Linia ferată a făcut conecția cu Lacul Victoria și a adus și multe vapoare care circulă acum pe lac.
Prin zonă este și o biserică anglicană. Îmi amintesc că am văzut una și prin Bukoba.
Templul Hindus Sanatan Mandir
Nu departe de gară și Piatra lui Bismark am dat și peste un templu hindus. O construcție destul de nouă și impozantă. Am fost până în interior că eram curios. Multă marmură și niște păpuși pe un fel de altar.
Comunitatea indiană pare să fie destul de puternică aici, dacă au construit un templu atât de frumos. Interesant mixajul ăsta, care l-am întâlnit și prin alte locuri.
Vilele și casele sărăcăcioase din Capre Point
Capre Point e un fel de peninsulă în Lacul Victoria și e un deal. Foarte multe vile foarte luxoase sunt construite în această zonă, având o vedere foarte frumoasă asupra lacului și a orașului. Am urcat pe străduță asfaltată admirând vilele impunătoare, grădinile și porțile imense din fier forjat.
La întoarcere, am zis să nu merg pe același traseu și am luat-o pe niște cărăruși printre casele mici de pe coasta dinspre oraș.
Aici casele sunt foarte modeste și acoperite cu tablă. Foarte interesantă această cărare prinrte bolovani imenși, printre case și curțile oamenilor. Oamenii au fost de treabă și mi-au arătat traseul, dar lipsa limbii englezei se face simțită.
Piața de pește și Old Mill
Am trecut și prin piața de pește. Bărcile de pe Lacul Victoria sunt din lemn și sunt destul de măroace. Erau diferite de ce am mai văzut până atunci. Se vinde foarte mult pește mărunt și uscat. Se poate să fi fost creveți, nu-mi dau seama. Creveții ăștia se întind la soare, sunt uscați – posibil să fi fost și fierți înainte, după care se bagă in saci.
Am mai văzut că fac comerț cu lemn, frunze (de banan probabil) și diferite alge.
Totuși în piețele de pește trebuie de avut grijă la miros. Nu e pentru cei sensibili olfactiv. Multe berze în această zonă, care așteaptă să prindă ceva.
Pe malul lacului Victoria, cărarea după piața de pește
M-am mai plimbat aiurea pe malurile lacului Victoria, fără vreun obiectiv anume în gând. Doar pentru a observa oamenii și viața lor. Iar pe lângă Victoria, întotdeauna sunt și ceva păsări interesante prin zonă.
Mulți au fost surprinși că mă văd în acea zonă și mulți m-au salutat. Copii sunt mult mai timizi decât etiopienii și chiar decât cei ugandezi. Nu se leagă de tine.
În plimbarea asta am dat peste ruinele unei vechi fabrici sau mori din perioada colonială. Probabil construită de englezi, deoarece încă se distingeau cuvintele Mill pe reclamă. Interesante rămășițele astea coloniale.
La Pietrele Dansatoare (Jiwe Kuu)
De pietrele astea mi-au spus câțiva oameni pe care i-am întâlnit prin oraș. Se pare că sunt o altă atracție a orașului. Sunt destul de departe de centru, la peste 5 km, dar am hotărât să merg pe jos.
Erau niște cărări pe unde aș fi putut, dar au fost niște locuri unde erau un fel de paznici, cred că erau niște cartiere păzite și nu m-au lăsat să trec. Până la urmă a trebuit să merg pe un drum asfaltat. Cred că se puteau lua și niște dala dala înspre Biware, pentru a salva o parte a drumului.
Nu am găsit nici un fel de indicator. De la drumul asfaltat am pornit pe un drum de țară și am ajuns în curtea unei case. Părea că se termină cărarea mea. Nu mai știam pe unde să o iau.
Aici erau doi tineri în zonă și când i-am întrebat de drum, mi-au zis că mă duc ei. Niște băieți la vreo 17 – 18 ani. Pe unul îl chema Geoffrey iar celălalt era Raphael.
Chestia interesantă a fost că știau engleză și chiar vorbeau foarte bine.
Erau ieșiți cu bicicletele și cu un radio portabil ce parcă avea 100 de ani. Au zis că lasă bicicletele acasă și mergem.
Casele lor erau foarte interesante. Se pare că fuseseră construite în perioada colonială de către germani. Case pe un singur nivel, cu grădină mare. Undeva în spate, era o căsuță mai mică unde își aveau domiciliul servitorii.
Geoffrey mi-a zis că părinții lor lucrează la stat, iar casele aparțin statului. Probabil fuseseră naținalizate după independență.Deoarece erau angajați la stat, nu trebuiau să plătească chirie.
Noua clasa conducătoare s-a mutat în casele coloniale. Mi s-a părut interesant.
Am apucat pe niște cărări destul de abrupte până în vârful dealului. Destul de greu de urcat. Nu știu dacă aș fi găsit fără ei.
Aici este un platou unde sunt mai mulți bolovanți imenși parcă uitați de cineva acolo. Interesantă geologia acestui loc.
Legenda spune că aici ar fi trăit un ascet care comunica, sau avea prieten, o hienă. Pe un bolovan din ăsta se văd niște urme, sub care, legenda spune că-și avea culcuș vraciul. Mulți oameni din zonă veneau la acest vraci pentru diferite vindecări.
Casele sunt împânzite printre bolovani și se vede frumos lacul.
La un moment dat am auzit un individ strigând destul de tare dintr-o casă. Nu înțelegeam ce se întâmplă. L-am întrebat pe Geoffrey și mi-a zis că se roagă la strămoși, în religia tribală. Foarte ciudat mod de a te ruga cu strigături.
Am dat peste o doamnă, care de asemenea se ruga printre bolovani. Era creștină dar felul cum se ruga era similar ca al celui din casă. Striga tare, ceva cu Jesus și își spunea durerile. Interesant că deși era creștină, venea să se roage în aceste locuri care aveau pentru ei o încărcătură spirituală.
De ce pietrele dansatoare? Se zice că vraciul cu hienele putea să facă magie, iar pietrele începeau să danseze. Interesant loc, dar a fost ceva efort să ajung până acolo.
I-am mai întrebat pe noii mei prieteni ce mai este de văzut prin zonă și m-au dus la un monument pe vârful unui deal. Monumentul a fost construit în memoria celor care au murit când vasul MV Bukoba care circula pe Lacul Victoria s-a scufundat. Numele tuturor celor care au murit în această tragedie e scris la acest monument.
Am vrut să-i duc pe prietenii mei la un restaurant în zonă, dar mi-au zis că nu știu vreunul. A fost foarte interesant să-i cunosc și să aflu cum gândesc.
La întoarcere am luat o dala dala până în oraș.
Mallul Rock City
Ăsta e cel mai mare mall din oraș și arată destul de bine. Nu toate spațiile sunt închiriate, dar sunt ceva restaurante și am mâncat ceva pe aici. Singura problemă cu el e că e cam departe de centru.
Plimbarea pe jos nu mi-a stricat.
Am mai mâncat la un restaurant numit Pizzeria Kuleana, un loc destul de frecventat de localnici. Prețurile bune, dar mâncarea nu-mi amintesc să fi fost ceva deosebit.
Autobuz spre Dar es Salaam
Mi-am pierdut mult timp căutând autobuz spre Dar es Salaam. Probabil datorită vacanței de anul nou, majoritatea autobuzelor erau pline. Am umblat pe la fel de fel de firme de transport. Am găsit autobuz abia peste vreo două zile de la data dorită de mine, dar nu a fost rău. Am avut timp să explorez Mwanza mai bine.
Am găsit o companie numită Kibu Safari. Biletul a fost 45000 de shilingi până în Dar es Salaam.
Aveam ceva emoții dacă am să găsesc boda boda (picky picky) dimineața la 5. Autogara de unde pleacă autobuzele e la vreo 10 km sud de oraș. Am găsit unul, cred că era și băut că mirosea alcool, dar băiatul a fost grijuliu, mi-a dat caschetă. A zburat până la autogară.
În autogară m-a lăsat lângă un autobuz Kibu Safari, dar nu era al meu. Pe bilet scrie și numărul de înmatriculare al mașinii, deci trebuie atenție și la acest lucru.
Era noapte și nu sunt stâlpi de iluminat. O mulțime de autobuze și îngrămădeală, dar până la urmă l-am găsit pe al meu.
Nu am prins loc la geam din prima.
A suit și un pastor în autobuz și a început cu rugăciuni, la care călătorii îi răspundeau cu Amin.
Drumul a fost destul de obositor. Am traversat toată Tanzania.
Am avut întâlnire și cu primii Baobabi. Aș numi Tanzania, țara baobabilor. Destul de uscat totul, dar destul de multă agricultură peste tot. Câmpuri de orez, sorgum și altele.
Erau locuri unde erau mulți baobabi, iar în alte locuri nu erau deloc. Mă așteptam ca baobabii să arate cu totul altfel. Aveam imaginea unui ditamai copacul la umbra căruia se adunau bătrânii iar Kunta Kinte se juca de-a v-ați-ascunselea.
Cred că am trecut și prin Dodoma, care e capitala Tanzaniei, dar nu-mi amintesc să fi văzut nimic special. Chiar dacă am traversat toată Tanzania, această zonă nu m-a impresionat. Îmi amintesc baobabii și cam atât. Nu am făcut prea multe poze.
Am oprit în multe autogări, ne-a controlat poliția de câteva ori, iar autobuzul tot trebuia cântărit înainte de a intra pe anumite drumuri. A fost o călătorie lungă și obositoare.
Era vorba că ajungem pe la 19 în autogara din Dar, dar am ajuns la 12:30 noapte. Citisem multe cât de periculoasă ar fi autogara asta noaptea. De acum Dumnezeu cu mila. 🙂
Se pare că am supraviețuit și va trebui să scriu despre Dar er Salaam într-un alt articol.
