Dus De Acasă.ro

Cu bicicleta în sudul Turciei – provincia Mersin.

E aproape imposibil să greșești cu o vacanță în Turcia. Am văzut multe dintre locurile turistice și acum că îmbătrânesc au început să mă atragă locurile mai puțin bătute. Am zis să încercăm ceva nou și să mergem din Cipru până în Turcia cu bicicletele. Nu am avut multe zile la dispoziție și nu am acoperit multă distanță dar de văzut, am văzut multe. În acest articol vorbesc despre câteva locuri din provincia Mersin, despre orașele Tașucu, Silifke și Kizkalesi și ce am reușit să vedem prin împrejurimi.

Cu bicicleta pe drumurile din Turcia

Organizatorice

Au trecut mai bine de 15 ani de când am fost în Turcia cu feribotul. Ultima dată am trecut cu mașina și am făcut o călătorie din Silifke în Antalya și am vizitat acea zonă. Antalya, Alanya, Demre, Aspendos etc.

Pe vremuri am mers de mai multe ori cu mașina până în România și am traversat Turcia de câteva ori atât prin Konya cât și prin Mersin. Atunci însă nu eram setați pe vizite și fotografii. Poate cea mai memorabilă dintre aceste călătorii a fost când am trecut toată Turcia a doua zi după marele cutremur din 99.

Apoi au început să fie avioanele mult mai ieftine și am preferat să zbor și să închiriez mașină decât să pierd două zile pe feribot. Am făcut astfel Capadoccia, Pamukkale, Nemrut Dagi, Izmir, Efes, Amasya, Ankara, Istanbulul de mai multe ori, sud-estul cu Gaziantep, Adana și altele.

De obicei plecările cu vaporul mare din Turcia înspre Cipru sunt la 12 noaptea din Tașucu și abia a doua zi dimineața pe la 8-9 treci de vamă. Iar la dus, până încarcă toate tirurile și ieși din vamă te prinde ora 8 seara. Teoretic vapoarele mari, cele care duc tiruri, ar trebui să facă 5-6 ore, dar întotdeauna întârzie plecarea și nu se grăbesc.

Cel mai bine e cu vapoarele mici de pasageri care fac vreo 3 ore Girne-Tasucu. Renunțând la opțiunea cu mașina am hotărât să mergem cu bicicletele. Am sunat la Akgunler (una dintre cele două companiii de vapoare) și am întrebat dacă putem lua bicicletă pe vaporul de pasageri (deniz otobusu). Ni s-a confirmat că se poate lua și e gratis așa că deja se contura un plan.

Următoarea problemă era cât timp aveam la dispoziție și cât puteam pedala. Din păcate nu puteam lipsi prea mult de acasă și ne-am încadrat să plecăm într-o Duminică după amiază cu vaporul rapid și să ne întoarcem Marți seară cu feribotul mare care pleacă la 12 noaptea, să fim acasă Miercuri dimineață. Aveam astfel la dispoziție două zile pline și o jumătate.

Turcia nu cerea PCR pentru vaccinați dar Ciprul Turcesc cerea PCR printat la întoarcere. PCR-ul nu trebuia să fie mai vechi de trei zile. Ironic era faptul că acceptau PCR-urile făcute tot în Cipru. Ne încadram să facem PCR chiar înainte să mergem la vapor și îl puteam folosi la întoarcere. De râsu plânsu. Nu prea aveam chef să caut PCR-uri prin Turcia așa că mi s-a părut că ne încadrăm la fix cu cel făcut aici. Mai ales că în acea perioadă erau și gratis.

Ca să ne încadrăm cu orele, am ales să-l facem chiar înainte de a merge la vapor. Am mers la un centru de stat pe care l-am folosit de mai multe ori, dar ne pregătiseră o surpriză. Am stat frumos la coadă ca de obicei, făcut testul, dar surpriza: nu mai era PCR cum făcuseră înainte luni bune. Era „rapid test antigen”. Schimbaseră sistemul de câteva zile. Nu ne mai încadram să facem altul așa că a rămas să căutăm în Turcia. Și așa aveam zile puține la dispoziție, acuma trebuia să umblăm și după făcut teste și de le printat. Trebuie să fie numaidecât printat altfel nu e bun. Altă prostie.

Resurse și informații pentru o călătorie în Turcia

Cel mai bun ghid online și free pentru Turcia e ăsta: https://turkeytravelplanner.com/ Turkey Travel Planner scris de Tom Brosnahan. I-am folosit pagina ori de câte ori am mers în Turcia, în diferite regiuni. Cred că a fost și co-autor la mai multe travel guides pe Turcia printre care și Lonely Planet. De obicei cam acoperă toate sătulețele și chiar obiectivele mici. Site-ul e bine organizat și se găsesc informații cam despre orice.

Pe zona care mă interesa am mai urmărit câteva videouri în turcește pe youtube. @yukardanbak (tradus ar veni: @privestedesus – are dronă) are două videouri făcute frumos despre Mersin, cu ceva cadre din dronă. Prima parte: https://www.youtube.com/watch?v=lzLHj6J4YOQ. Sunt bune pentru o vizualizare a obiectivelor și în al doilea rând caut recomandări pentru restaurante în astfel de videouri.

La resurse aș mai menționa https://muze.gov.tr siteul guvernului despre diferitele passuri. Având cetățenia nord-cipriotă, pot achiziționa Muzeum Pass pe un an, destul de ieftin. E foarte rentabil. Cele pentru turiști sunt mai scumpe. De văzut însă lista lor cu muzee în funcție de zonă/provincie. Uneori se pot afla astfel, obiective noi. Știți costurile și dacă sunt deschise.

Pentru o altă zonă a Turciei de văzut și ghidul foarte bun al amicului NickRo: https://nickroro.blogspot.com/2021/07/circuit-prin-turcia-2021-istorie-natura.html

Cum să iei cazare în Turcia?

Turcia e cunoscută în primul rând pentru hotelurile all-inclusive la care pachetele se achiziționează de obicei prin agenții. Pe lângă cele mari, all-inclusive, sunt o grămadă mititele, cu stele puține. Problema cu Turcia e că au interzis booking.com -ul și deocamdată siteul nu poate să vândă hoteluri din Turcia. Asta o face oarecum dificil în găsirea unei cazări. Trebuie să mergi pe metodele clasice, citește guide book, află numele hotelului, găsește pagina hotelului, negociază direct cu ei, fă rezervare etc.

Sunt însă o grămadă de site-uri turcești care fac aceeași treabă care o face booking.com, dar pentru piața turcească. Eu am folosit https://www.etstur.com/. E o agenție cu vechime și de obicei au hoteluri bune prin portofoliu. Mai sunt și alte siteuri, dar deoarece nu le-am folosit, nu aș vrea să le menționez.

Se poate merge și pe metoda ultra-clasică. Mergi fără rezervare și tot găsești o bombă ceva. 😀

Pentru cazarea în Turcia am ales ca bază orașul Kizkalesi. Am mai trecut prin acest oraș și întotdeauna m-a atras castelul care parcă plutește pe Mediterana și mereu am vrut să-l vizitez.

Zona e foarte bună ca bază, deoarece sunt foarte multe obiective în zonă, plaja e minunată, o mulțime de hoteluri și restaurante.

Duminică 19 Septembrie 2021 – Prima zi

Am plecat cu bicicletele de acasă ca să nu mai trebuiască să lăsăm o mașină în port în Girne sau să mai deranjăm pe cineva la întoarcere. Ne-am dus la test prima dată, dar am explicat ce surpriză faină am avut. Testele noastre rapide, le-am făcut degeaba.

În portul din Girne a fost chiar comic deoarece nu știam unde lăsăm bicicletele, sau cum trecem cu ele până la vapor. Am trecut prin clădire, pe la pașapoarte, control bagaje etc. 🙂 Toți oamenii stăteau frumos cu gențile după ei, noi încercăm să facă să încapă bicicletele pe la colțuri. 😀

Vaporul de călători al celor de la Akgunler arată chiar foarte bine. Am impresia că l-au cumpărat destul de recent de prin țările nordice. Am avut întârziere vreo oră și am ajuns pe la ora 15 în Tașucu. De când nu am mai fost eu pe acolo au construit un nou port și navele ce vin din Cipru acostează acolo. Vechiul port l-au transformat în port turistic și e plin de iahturi de lemn care duc turiștii în plimbări pe mare. Am văzut și multe ferme de pește în larg – tot un lucru nou.

Fiind cu bicicletele am avut un avantaj față de ceilalți pasageri deoarece am ajuns mai repede la clădirea cu pașapoartele și am reușit să ieșim în vreo 10 minute.

Prima problema pe care o aveam de rezolvat au fost testele. Vroiam să le facem cât mai repede pentru a fi timp să vină rezultatele și să scăpăm de o grijă.

Am aflat că doar la spital se fac testele dar a fost bine deoarece era exact în drumul nostru. Spitalul e pe drumul ce leagă Tașucu de Silifke.

Am dat vreo 140 de TL pentru un test. Era destul de aglomerat. După ce te înregistrezi la recepție, mergi la alt ghișeu în interior unde e ăla cu banii, apoi la un al treilea care iar trebuie să scrie ceva la calculator. Deci după ce am făcut un traseu pe la vreo trei birouri, pentru test ne-au scos afară, la un fel de geam improvizat. Mda. După ce ne-am plimbat tot spitalul măsurile de siguranță erau un plexiglas. Am mai pierdut vreo jumătate de oră și aici. Rezultatele urmau să ne vină prin mesaj pe telefon.

Planul era să mergem direct la Kizkalesi și să vizităm Silifke în ziua de întoarcere. Sunt vreo 35 de kilometri până la Kizkalesi.

Zona e foarte frumoasă datorită râului Goksu peste care am trecut. Tradus ar însemna „Apa Cerului” și într-adevăr apa are o culoare turcoaz. Era un pescar pe pod și l-am întrebt ce prinde. Ne-a zis că e plin de pește și prinde chiar „Levrek”, ce urcă pe râu din mare.

Sunt o mulțime de canale care duc apa la terenurile agricole și am văzut că e o zonă fertilă. Oamenii zonei cultivă fel de fel de pomi și legume. Eram în sezonul căpșunilor și am putut cumpăra câte ceva de la tarabele improvizate de-a lungul drumului.

Nu aveam de gând să lăsăm ziua să treacă fără să atingem măcar un obiectiv și am mers la:

Cennet & Cehennem Mağaraları (Peșterile Raiului și ale Iadului)

GPS: (36.451907, 34.106457)

De pe drumul de coastă care merge pe lângă Narlikuyu se face la stângă spre munți și în câțiva kilometri se ajunge la această locație. Biletul costă 45 de TL și acoperă toate peșterile. Aici e un loc unde se vinde și Museum Pass. Pentru străini Museum Passul e 600 de TL și e valabil pentru două săptămâni. Pentru cetățenii turci e 60 de TL și e valabil un an. Am mai avut Muze Pass în trecut, dar îmi expirase. A fost bine că am venit întâi aici, deoarece am putut cumpăra unul. Nu se vinde peste tot. E ca un card și au nevoie si de o fotografie. De obicei o scanează din alt act de identitate.

L-am cumpărat de la intrarea la Rai și Iad – au aceeași casă de bilete. Fata de la bilete ne-a spus că e mai bine să mergem însă la Astim Mağarası deoarece ăia închid mai repede. Deja se făcuse târziu până am pedalat noi dealul.

Astim Mağarası

Astim Magarasi e la câteva sute de metri de intrarea la Rai și Iad (GPS: 36.448996, 34.102994).

E numită Peștera Astmului deoarece se zice că o vizită aici îi ajută pe cei care suferă de astm. Umiditatea e destul de ridicată în această peșteră.

Se coboară câteva etaje pe niște scări în spirală din incinta unui restaurant și se ajunge în peșteră unde e un traseu circular. Am mai văzut ceva peșteri până la asta și pot zice că asta e una dintre cele interesante. O vizită aici durează vreo jumătate de oră cel puțin.

Nu am poposit mult deoarece nu vroiam să se închidă celelalte două.

Ne-am întors la Rai și Iad.

Astea sunt de fapt doline. Niște vechi peșteri al căror tavan s-a prăbușit cu mult timp în urmă formând niște gropi imense.

Am mers prima dată la cea a Iadului. Nu se poate coborâ în asta. Există un balcon cu pardoseală de sticlă care te aduce deasupra prăpastiei de vreo 120 de metri. Grecii spuneau că aici l-a închis Zeus pe monstrul Typhon după ce l-a învins în luptă. Alte povești care circulă este că cei condamnați erau aruncați în această prăpastie.

Zona e împânzită de ruinele unor vechi clădiri și e clar că aceste atracții naturale au dat naștere a fel de fel de legende în trecut. Din păcate nu prea se pune mare accent pe aceste ruine. Nici nu prea am avut timp să le explorez. M-a uimit însă zidăria. Într-un Templu al lui Zeus se vede diferența dintre ziduri construite, probabil, în perioade diferite.

În Peștera Raiului se poate coborâ în interior pe vreo 500 de trepte. Nu demult au construi și un lift. Liftul e folosit doar pentru a te aduce din nou la suprafață.

O dată ajunși pe fundul prăpastiei dai peste ruinele unei biserici bizantine din secolul 5. Capela Fecioarei Maria care a fost construită la intrarea în peșteră ce începe aici. În zona altarului se mai disting urmele unor fresce.

Construirea de biserici în locurile importante pentru păgâni și vechii greci avea să fie o temă recurentă a acestei călătorii.

Peșteră e imensă. Nu am mai avut timp însă să coborâm până în capăt deoarece paznicul de la lift ne anunțase că îndată se închide și dacă nu ne întoarcem aveam să urcăm pe scări. Am apucat să fac o poză din peșteră privind înspre ieșire cu silueta bisericii ce se profilează în lumină. Nu că mi-ar fi ieșit tare bine pozele. 😛

Per total o experiență foarte interesantă. Grecii spuneau că în fundul peșterii se poate auzi lumea de dincolo și cum curge râul Styx. Într-adevăr este un râu subteran care se varsă în mare undeva lângă Narlikuyu. Asta face ca apa din acel golfuleț să fie mai rece chiar și în timpul verii. Un loc perfect de bălăceală.

Îmi pare rău că nu am mai avut timp să explorez ruinele din zonă. Este un așa zis Templu al lui Zeus și mai era o arcadă ce se păstrase. Organizau plimbări cu cămila pe acolo, dar cum ajunsesem târziu și cămila plecase la culcare.

Kizkalesi pe întuneric

Am ajuns în orașul Kizkalesi după lăsarea întunericului și am mers direct și ne-am cazat. Am stat la Umut Hotel. Am dat vreo 200 de TL pentru o cameră/ pe noapte, ceea ce a fost rezonabil.

Kizkalesi, s-ar traduce drept Castelul Fecioarei. Numele vine de la castelul construit pe o insuliță la vreo 300 de metri de țărm și o legendă legată de acesta.

Legenda spune că un împărat avea o fată pe care o iubea ca ochii din cap. A venit un magician prin regat și i-a spus regelui că fata lui va muri mușcată de un șarpe. Ca să-și salveze copilul regele construiește aest castel în mijlocul apei unde își trimite fata, iar șerpilor le-ar fi fost imposibil să ajungă la ea.

Fata însă nu mai poate de supărare pe insulă și ca să o înveselească se fac ceva petreceri în cinstea ei. O bătrână îi aduce cadou un coș cu struguri. Inevitabilul destin face ca un șarpe să se fi ascuns în coșărcuță. Fata e mușcată și moare. Game over.

Probabil mai există și un mesaj mai subtil. Fetele vor avea de a face cu „șerpișorul” indiferent de cât de bine le-ai păzi. 🙂

Pentru a ajunge la castel se ia un vaporaș din partea stângă a plajei. Se poate ajunge și înot, că nu e tare departe. Problema însă e cum cari aparatele de fotografiat sau banii de intrare? Casa de bilete e la intrarea în castel.

Am vizitat castelul a doua zi. E făcut din piatră albă și panoramele sunt frumoase. Cum intri în curte se vede o inscripție ce pare să fie în armeană. A existat pe vremuri un regat armean independent prin aceste părți. În curte mai sunt și câteva mozaicuri. Probabil au existat niște bisericuțe aici.

In turnul din colțul din dreapta se poate urca pe ziduri și e panoramă frumoasă spre oraș și spre celălalt castel.

Kizkalesi e orașul nu a unui castel ci a două. Celălalt castel se numește Corycus și e în capătul plajei. Era în renovări și era închis vizitatorilor. Oricum castelele de multe ori sunt mai frumoase de afară.

Regiunea producea mult ulei de măsline și struguri și aveau nevoie de porturi pentru a le exporta.

Am mai făcut și o plimbare pe lângă plajă unde găsești tot ce trebuie unei stațiuni turistice. Magazine de șlapi și suveniruri, cafenele, restaurante și alte asemenea. În capătul din dreapta este și o discotecă numită Albatros. Totul are un feel, așa, retro de ani 90.

Nu am văzut străini. Cei ce vin aici fiind de pe piața domestică.

Restaurante de la drumul principal ce trece prin centrul orașului mi s-au părut mai bune decât cele de pe plajă. Fiecare avea propriul cuptor cu lemne. Specialitățile zonei, grătare și alte nimicuri din astea. Iaurtul din Silifke e foarte renumit și într-adevăr are un gust special.

Luni 20 Septembrie 2021 – a doua zi

Din lista obiectivelor pe care le-am găsit în această zonă pe primul loc în topul celor care voiam să le vizitez era AdamKayalar (tradus: Pietrele Om).

Problema cu ele era că erau în munți. Eram la poalele munților Tarsus. Dacă o țineam paralel cu coastă era bine și frumos. Cum vroiam însă să o luăm spre interior dădeam de greu. Dar nu ne-am descurajat și am pornit de dimineață.

Drumulețul care duce spre AdamKayalar, începe să urce chiar de lângă Umut Hotel. Era o mică tabelă care arăta direcția, dar drumul trecea printre blocuri și parcă nu-ți venea să crezi tabela.

La scurt timp după ce am început urcarea am dat peste un vechi bazin săpat direct în stâncă. Trebuie să fi avut mai mult de vreo cinci pe zece metri și peste doi metri de adânc. Probabil o veche cisternă. Din păcate nu era semnalizată în vreun fel și era plină de gunoaie. Un obiectiv de prea mică importanță pentru a merita efortul unei protejări. La câte au prin zonă nu se mai obosesc cu toate nimicurile. Foarte interesant însă de altfel.

Primul lucru care pe care îl observi e cât de multe pietre sunt peste tot. Aproape nu este sol. Doar bolovani. Petece de pământ pe ici pe colo printre bolovani. Un teren neospitalier.

În zilele noastre agriculturii cu ajutorul exacavatoarelor și camioanelor fac ziduri din bolovani imenși și terase. De obicei două – trei terase cu un bazin de acumulare al apei la nivelul cel mai înalt. Aduc pământ și astfel creează locuri pentru pomi sau alte culturi agricole.

Un bazin este esențial. Îmi imaginez că nu au multă ploaie vara, iar solul fiind atât de pietros nu reține apa.

Ce muncă herculeană trebuie să fi fost creearea acestor terase acum câteva mii de ani.

Urcușul e destul de solicitant. Una e să mergi cu mașina și alta-i cu bicicleta. La vreo doi kilometri jumătate de Kizkalesi, pe partea dreaptă a drumului, dăm peste niște ruine despre care nu știam nimic. Găsim o tabelă pe care scrie Hıdırlı Ören Yeri. Nu văd însă o cărare și e plin de tufișuri și nu mai merg în apropiere. Se văd ruinele unei biserici destul de impozante. Lângă ea am crezut că e o cisternă, dar era de fapt o casă. Am găsit un articol interesant aici: https://turkisharchaeonews.net/site/h%C4%B1d%C4%B1rl%C4%B1

GPS: 36.484070, 34.144055.

O așezare de vreo 50 de case din primul secol după Hristos, din perioada romană. Zona e plină de cisterne subterane. O biserică avea să fie construită în perioada bizantină.

La alte câteva sute de metri dăm peste un turn de apărare destul de bine păstrat. Întreaga zonă e plină de astfel de turnuri pătrate.

Pe lângă turn se văd ruinele unor locuințe. Probabil cazarma soldaților. Aceaste garnizoane erau menite să protejeze drumul sau granițele vechilor regate.

Mai observăm o construcție similară undeva în vale. Nu știam de ele și a fost o surpriză descoperirea lor.

Până la urmă ajungem și la tăblița care ne arată unde începe traseul spre AdamKayalar. Deși au fost kilometri puțini, nu au fost ușor de făcut.

Aici din nou am avut parte de o surpriză deoarece dăm peste alte construcții. Și aici fusese o așezare destul de importantă. Ruinele unei construcții masive tronează pe buza unui deal. Pare să fi fost un templu sau o clădire defensivă. E plin însă de tufișuri și e greu de ajuns până acolo. Zona e complet lăsată în plata Domnului.

Ajungem pe marginea canionului Pârâului Dracului – Șeytan Deresi Vadesi. Interesant nume au găsit turcii pentru acest râu.

AdamKayalar (Pietrele Om)

GPS-ul parcării: 36.482381, 34.1198

Găsim o tabelă de care legăm bicicletele. Aici este o altă cisternă săpată direct în stâncă. Se pare că pe unde erau locuințe e plin și de gropi – deci trebuie atenție.

Apoi se merge pe o cărare înspre canion. Trebuie urmărite niște săgeți spreiate pe stâncă. E ușor de pierdut drumul deoarece săgețile sunt destul de vechi și nu se văd prea bine. Au fost spălate de ploaie.

Cărarea duce spre marginea prăpastiei și apoi parcă dispare. E un singur loc pe unde se poate coborî deci trebuie găsite săgețile. De sus coborârea pare destul de dificilă. Sunt vreo 10 metri pe un perete aproape vertical. De pe vremurile romane sunt însă săpate un soi de trepte și nu e chiar așa de greu cum pare la prima vedere. Trebuie însă coborât cu grijă și fără grabă. Panorama spre canion e foarte frumoasă.

În câteva minute se ajunge și la locul cu statuile săpate în stâncă. Sunt 19 astfel de statui. 11 bărbați, 4 femei, 2 copii, un ibex și un vultur. Majoritatea bărbaților sunt militari și au o suliță în mână și sabie la cingătoare. Alții mai bogați stau tolăniți pe câte o iozefină. Una dintre femei stă pe un fel de tron.

Nu se știu multe despre aceste statui. Se bănuiește că ar fi tot de prin secolul 1 sau 2 al erei noastre. Ce e interesant că nu s-au găsit morminte lângă statui. Asta a atras atenția și hoților de morminte care nu demult, chiar în 2020 au săpat în spatele statuilor. Le-au găurit și cu bor mașina, căutând un spațiu gol în spatele lor. Din câte ne-am dat seama nu au găsit nimic, dar trebuie să fi fost o operațiune destul de serioasă dacă au venit cu generatoare electrice până acolo.

De partea cealaltă a canionului se vedea un mormânt și îmi pare că mai era unul și pe peretele de stâncă de deasupra.

În zona statuilor era o cisternă de apă și mai multe găuri în care probabil erau înfipți piloni din lemn. E posibil ca unul din vechile drumuri să fi trecut pe aici.

Foarte interesant mi s-a părut acest loc și merită pe deplin vizitat.

Am continuat la deal dar panta nu a început să fie deloc mai ușoară. Se apropia deja de amiază și a început să ne dea și soarele în cap. Am terminat și apa și eram cam la ananghie.

Mă gândesc că e bine de făcut astfel de trasee și cu bicicleta, deoarece îți dai seama cum erau aceste drumuri înainte de a fi mașini. Cât de greu îi era unui călător să parcurgă astfel de trasee și că avea nevoie de apă după o anumită distanță.

Am găsit niște case și am cerut apă de băut și ne-au dat oamenii. O sticlă însă nu ne ajugea pentru mult timp.

Planul era să mergem la biserica Cambazli (Wikipedia) GPS: 36.574835, 34.032964. O altă biserică din timpuri bizantine construită peste așezări mai vechi. Mai erau și morminte monumentale prin zonă plus alte ruine etc. A trebuit însă să renunțăm și să schimbăm planul. Prea mult de urcat.

Am făcut la dreapta înspre Çatıören.

Până să ajungem acolo am dat și peste alte ruine de-a lungul drumului. Se pare că erau case. Pietre imense la uși și zidărie poligonală. Când citisem câte ceva despre această regiune mă fascinaseră aceste ziduri poligonale. Mai erau și cisterne de apă zidite cu un fel de gaură pe acoperiș pe unde se putea scoate apa. Unele dintre ele erau încă folosite de către țăranii din zonă.

Din pozele ce le văzusem înainte de această călătorie, vroiam să ajung la Templul lui Hermes de la Catioren. Un templu cu zid poligonal. Până să ajung însă la el găsisem astfel de ziduri „ciclopice” peste tot.

Pentru Catioren (s-ar traduce ruinele acoperiș) îmi salvasem două locații:

No.1: GPS:36.522939, 34.126169

No.2: GPS: 36.541765, 34.102361

Din ce găsisem eu, Templul lui Hermes s-ar fi aflat la locația doi. Era cumva în traseul nostru și mergea să o leg cu Kanlidivane.

Găsim locația. Ruine grămadă peste grămadă, lângă câteva case. Vreo trei sarcofage pe marginea drumului, apoi fel de fel de ziduri și coloane. Tufișuri și bălării. Exista o tabelă pe aici cândva dar o răpuseseră de mult ploaia și intemperiile.

Mă duc în explorare singur, să caut Templul lui Hermes. Dau peste ruinele unei biserici bizantine. Cruce deasupra ușii și doi păuni. Păunii erau emblema Regatului Olba. Un alt turn pătrățos și alte clădiri răsturnate pe care nu le înțeleg. Un cioban și-a amenajat grajdurile printre ruine.

Degeaba mă învârt vreo jumătate de oră că nu reușesc să dau peste Templul lui Hermes. Poate nu am reușit eu să-l recunosc? Îmi zic că trebuie să fie în cealaltă locație.

Oricum zona e plină de ruine. Păcat că a fost lăsată în paragină.

După călătorie am mai analizat ce am văzut și am realizat că eu de fapt am vizitat un sit arheologic numit Emirzeli (https://en.wikipedia.org/wiki/Emirzeli). Chiar google maps mă dusese în eroare. Templul lui Hermes trebuie să fi fost în cealaltă locație. Deci nu am ajuns pe la Catioren.

Nu mai avem forță să mergem la cealaltă locație, ar fi trebuit să reurcăm dealul dacă voiam să mergem și la Kanlidivane.

Trecând prin Karaahmetli, un alt sătuc cu câteva case, ni se pare că vedem un alt traseu printre tufișuri. O săgeată, dar cărarea e aproape neutilizabilă așa că renunțăm. Nici nu aveam idee de ceva prin zona aia din documentarea prealabilă pe care o făcusem.

În apropiere de Kanlidivane, din nou sarcofage pe marginea drumului. Vedem însă și garduri de sârmă ceea ce înseamnă că de acest sit arheologic au grijă.

O altă surpriză pentru mine au fost:

Mormintele de la Çanakçı (Necropola Çanakçı)

GPS: 36.523012, 34.178306

(Wikipedia)

O zonă cu morminte săpate în stâncă. Figurinele săpate deasupra mormintelor cel mai probabil ne prezintă locatarul. Locul se aseamănă mult cu Adam Kayalar, doar că aici e clar că avem și mormintele.

Mă bucur că nu am ratat această locație.

De la această necropolă, privind înspre dealul pe care tocmai îl coborâsem, am văzut un ditamai castel în depărtare. Îmi imaginez că trebuie să fi fost un obiectiv din KaraAhmetli, acolo unde ni se păruse că văzusem săgețile. Nici până acum nu știu despre ce era vorba.

KanliDivane (Anticul Canytelis)

GPS: 36.525254, 34.180763

Aici avem de a face cu o altă dolină cu multe construcții antice în jurul ei, dar în contrast cu alte locații aici statul a făcut curat și au amenajat zona pentru turiști. Există și o cafenea unde se poate servi câte ceva.

Povestea se repeta. Vechi temple păgâne, peste care mai apoi s-au construit importante biserici bizantine. Din nou un turn de apărare în formă pătrată.

În partea de nord a sitului sunt și câteva mausolee, morminte pentru cetățeni de vază ai orașului. În interiorul dolinei, pe peretele prăpastiei au fost sculptate două fresce. Una reprezintă o familie aristrocată. Această sculptură este ușor de reperat.

Știam sigur că mai există și sculptura unui soldat roman. Nu am reușit să o găsesc din prima. L-am întrebat și pe cel care lucra la cafenea, dar habar nu avea. Trebuie mers tocmai partea cealaltă a dolinei, din biserica bizantină – așa zisa Big Church. Doar de acolo o poți vedea.

Au amenajat frumos și niște vechi locuințe pentru a arăta viața domestică. Cisterne, de tipul celor care văzusem toată ziua, erau nelipsite și aici. Apoi o moară de ulei de măsline.

Interesante mi s-au părut și niște morminte turcești de prin anii 60-70. Înainte ca locul să devină atracție turistică, localnicii au ales să fie îngropați aici, printre ruine, lângă dolină. Ciudată alegere.

Per total, statul a făcut o treabă bună cu această locație. Păcat că altele similare sunt lăsate la voia întâmplării. La cât de multe au, nu se pot îngriji de toate.

Începea să se apropie seara și am pornit spre hotel. Am ajuns destul de rapid pe coastă, coborârea fiind mult mai ușoară decât urcarea.

De-a lungul coastei din nou zona e înțesată de obiective turistice.

Apeductul Lamas

(https://en.wikipedia.org/wiki/Lamas_Aqueduct)

GPS:36.502875, 34.186561

Se poate vedea de pe D400. Un aquaduct de vreo 15 kilometri fusese construit pentru a aduce apa din râul Lamas (Limonlu) înspre orașele de pe coastă. Partea de la locația văzută de pe D400 de lângă Kumkuyu trecea o vale și e o construcție frumoasă, văzută chiar de la distanță.

Tot în Kumkuyu, înspre mare, se găsește Akkale (https://en.wikipedia.org/wiki/Akkale). Tradus ar însemna Castelul Alb. De fapt nu e vorba de un castel ci era probabil palatul guvernatorului. Aici se găsește și cea mai mare cisternă din Cilicia și era locul unde se vindea apă vapoarelor ce acostau în portul roman.

Nu am apucat să o vizitez. Am făcut doar o poză din drum.

A urmat vechiul oraș Elaiussa Sebaste (https://en.wikipedia.org/wiki/Elaiussa_Sebaste). Drumul D400 îl taie în două și mai sunt și locuințe moderne împânzite pe aici. De pe drum am putut observa amfiteatrul, care e construit în buza unui deal. Apoi zona e împânzită de morminte. La ceva distanță, sunt ruinele unui palat bizantin. I se vedea vârful din drum, peste copaci.

Nici aici nu am mai apucat să oprim. Vizitasem deja prea multe. 🙂

Am mers în Kizkalesi unde am purces la vizitat castelul de pe insulița din larg.

Marți 21 Septembrie – ultima zi

La ora 12 noaptea aveam feribotul, deci mai aveam o zi plină. Planul era să facem Silifke și ce mai aveam în drum spre el, ca pe seară să ne concentrăm pe zona Tașucu.

Primul stop:

Sătucul NarliKuyu

GPS:36.437855, 34.111586

Tradus, numele acestui sat e Fântâna cu Rodii. Râul subteran care trece pe la peșterile Raiului și a Iadului se varsă aici undeva în mare (tot în subteran). Asta face ca apa din acest golfuleț să fie rece chiar și vara când restul mării este foarte caldă. Nu există o plajă, golful fiind stâncos și apa destul de adâncă, îmi imaginez că trebuie să fie frumos vara. Narlikuyu e renumit și pentru restaurantele de pește de aici, care sunt de-a lungul golfului. Nu sunt multe, deci nu e greu de ales.

Atracția din zonă e Muzeul Celor Trei Frumoase.

E chiar în spatele restaurantelor de pește deci e imposibil de ratat. Niște vechi băi romane care avea un mozaic cu trei tinere grații.

Băile foloseau apele acelui râu subteran despre care vorbeam. Mozaicul nu e chiar wow și o vizită aici durează vreo 5 minute. Nu era o încăpere mare.

Interesant de văzut locul, deoarece e in situ, lângă mare. Ne putem imagina ce viață duceau cândva romanii. Cât ține de mozaic, am văzut altele mult mai frumoase prin alte muzee.

Am luat și un mic dejun la un restaurant din zonă. A fost chiar bine.

Orașul Silifke

Nu am mai făcut alte stopuri până în Silifke. Am trecut din nou râul Goksu și am mers la castel. Castelul din Silifke e pe un deluț și are o panoramă superbă asupra orașului și a văii acestui râu. Râul, cunoscut în antichitate drept Saleph era trecut de un pod roman și castelul, probabil era menit să protejeze această trecere.

Castelul era în renovări și nu am putut vizita interiorul. Podul roman, era și el închis traficului fiind în renovări. O imagine cu podul roman și castelul, trebuie să fie imaginea orașului.

Acesta este și râul în care s-a înecat împăratul roman Frederic I Barbarossa, în drumul lui spre cruciade. Există undeva un monument în amintirea lui, dar am fi avut de urcat dealul și am renunțat.

Foarte aproape de castel am vizitat o cisternă bizantină:

Cisterna Tekir Ambari

GPS:36.375655, 33.921688

E săpată direct în stâncă și are o scară în spirală care probabil era folosită pentru a coborâ până la nivelul apei. Îmi imaginez că colecta apa de pe dealurile din jur și apoi o distrubuia locuințelor de la poalele castelului. Probabil era folosită și de cei de la castel în cazul unui asediu. Se poate vizita gratis. A fost o surpriză plăcută această cisternă.

Am mai dat o tură prin orașul vechi și am văzut de afară cele două moschei: Moscheea Allaedin și Moscheea Reșadiye. A doua are coloane aduse de la un Templu al lui Jupiter, iar prima a fost construită de Selgiuci pe la 1228.

Partea veche a orașului e înspre castel, iar de cealaltă parte a râului sunt multe blocuri. De-a lungul râului au amenajat frumos un parc și piste de biciclete. Mai este și un pod pietonal care e destul de interesant.

Am fost și la Muzeul din Silifke. Are ceva exponate găsite prin săpăturile din zonă, dar e destul de micuț și nu mi-a sărit nimic special în ochi. Are câte puțin din orice, dar no stars.

Mint. M-am uitat la poze și văd foița de aur folosită la înmormântări. Decedatului i se punea foiță de aur pe ochi, gură și în jurul capului. Nu-mi amintesc să fi văzut ceva similar la alte muzee.

Vizita la muzeu nu a durat mult. Am pornit apoi înspre Tașucu.

Între Silifke și Tașucu am vizitat:

Biserica Sfintei Tekla

GPS: 36.363161, 33.931040

Vizita e gratis. Sfânta Tekla a fost prima martiră creștină. A fost convertită de Sf. Pavel, care s-a născut și el nu departe, lângă Mersin, în Tarsus. A locuit în peșterile de lângă Silifke, dar i-a supărat pe niște vraci păgâni care au venit să o omoare. Se zice că ar fi murit zdrobită de o piatră.

Aici este o peșteră cu mai multe încăperi. Este și o icoană a sfintei și mai sunt creștini care vin în pelerinaj aici.

Deasupra a fost construită o mare biserică bizantină, dar nu se mai păstrează mare lucru decât o parte din zidul altarului. Mai este o clădire veche, în stil bizantin, o cisternă.

Următoarea destinație a fost:

Kuș Cennetti (sau Raiul Păsărilor) din Delta Goksu

Râul Goksu se varsă în Mediterană formând o deltă. Citisem despre acest rai al păsărilor, dar nu știam exact unde să merg, zona fiind destul de întinsă. Am zis că vom găsi noi locul potrivit.

Apă fiind din abundență zona e plină de grădini cu pomi. Citrice, rodii etc.

Am ajuns apoi lângă mare și am încercat să vedem unul din lacuri. Nu am reușit să vedem apa, deoarece luciul lacului era înconjurat de trestii. Am găsit și unul din turnurile de observații, dar nu am reușit să ne suim în el deoarece a fost ars.

Se zice că în zonă sunt peste 300 de specii de păsări și lacul e folosit de asemenea de păsări migratoare. Mulți dintre turiștii care vin în Tașucu vin special pentru păsări.

Noi nu am avut mare noroc la păsări. Am văzut câteva în depărtare, dar nimic special.

Eram destul de obosiți și până la urmă am renunțat. Pentru păsări e nevoie de mai multă răbdare.

Plaja și marea sunt deosebit de frumoase însă în această zonă. O plajă de nisip foarte lungă. Multe narcise sălbatice în zonă.

Nu-i nici o mirare că și Tașucu s-a schimbat mult față de ceea ce știam eu de acum mai bine de un deceniu.

Astăzi e plin de ruși. S-a construit masiv în partea dinspre plajă și-mi imaginez că mulți ruși au case de vacanță aici. Aș putea zice că au fost destul de inspirați.

Și-n centrul Tașucu când mergi, era plin de ruși. Multe restaurante cu meniuri în rusește etc.

Pentru final, ne-am gândit să încercăm unul din restaurantele recomandate în unul din videourile pe care le văzusem.

Mai era mult până la 12 noapte și ne-am apucat să căutăm:

Restaurantul Umit’in Yeri

(Tradus: „Locul lui Umit” GPS: 36.319624, 33.828571)

Teoretic ar fi trebuit să fie în Tașucu. Mă așteptam să fie undeva pe la marginea orașului. Am întrebat la un mini-market și mi-au zis că suntem pe drumul cel bun, și că ajungi acolo în vreo 15 minute cu mașina.

A mai spus omul că drumul e numai la deal, dar ne-am zis că 15 minute nu e așa rău.

Și am început să urcăm. Și urcă nene și urcă.

A început să se vadă frumos Tașucu în spatele nostru.

Și așa eram rupți, acuma ni-l trebuia și pe Umit în vârful dealului. Din moment ce ne pornisem nu ne-a mai lăsat inima să ne întoarcem. La un moment dat am văzut că ajunsesem mai sus și decât castelul din Silifke, pe care-l cucerisem la amiază și ni se păruse o ascensiune destul de frumoasă. 🙂

Am ajuns cu chiu cu vai și la Umit.

Umit e cioban și-și crește oile pe dealurile din împrejurimi. Vindea la kilogram. Deci am comandat un kilogram jumate de frigărui de oaie că simțeam că era în minus mare cu caloriile.

Ideea restaurantului, omul își crește animalele, el le taie, el le măcelărește, totul e produs de casă, mănâncă, tată, mănâncă.

Un restaurant fără pretenții, dar cu mâncare bună și la un preț foarte bun.

Întoarcerea în Tașucu a fost fără peripeții. Ce ne-a luat peste o oră să urcăm, am coborât în mai puțin de 10 minute. 🙂

În concluzie

De fiecare dată când mă întorc din Turcia îmi bubuie capul de parcă am trecut printr-o supra doză de informații și de locuri de văzut. Nu mai vreau să văd ruine și să citesc despre istorie vreo câteva zile. După aia îmi trece.

A fost prima excursie făcută cu bicicleta la externe. Interesant stilul ăsta de vacanță. Faci și sport, oprești unde vrei, când vrei, dar și dai de greu când îți dă cu dealul în cap. E bine însă, deoarece apreciezi astfel distanțele și locurile pe care le vezi.

Per total o experiență foarte interesantă. Sper să o mai pot repeta.

Cei ce ajung prin partea asta a Turciei, poate găsesc informații ce le-or fi de folos în acest articol.

Iyi tatiller. 🙂

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail

2 thoughts on “Cu bicicleta în sudul Turciei – provincia Mersin.

  1. Traian

    Foarte frumos!

    Si noi ne gandeam sa venim cu bicicleta data viitoare in Turcia, dar ma gandesc ca vara nu este cel mai bun anotimp pentru zona mediteraneana. Un martie aprilie ar fi preferabil?

    Dpdv al respectului fata de ciclisti cum sta treaba?

    Ati acoperit foarte multe obiective. Si cu masina e obositor sa vezi atatea! Felicitari inca odata!

    1. TraianS Post author

      Salut
      Da. Și eu cred că vara ar putea fi prea cald. Cred că primăvara sau toamna e mai bine. Trebuie de văzut însă să nu prindeți ploile și nici zilele să nu fie prea scurte. Mie Septembrie așa cum am fost noi mi s-a părut perfect.
      Primăvara probabil e și mai frumos, fiind totul verde.
      D.p.d.v al traficului nu am avut probleme. Drumurile naționale sunt foarte late și am avut mai mult de un metru pe margini, după linia continuă. Chiar dacă e trafic intens, nu ne-a deranjat prea tare. E mult spațiu, iar motorete/motociclete etc. nu prea sunt, ceea ce e bine.
      Pe drumurile mai puțin bătute chiar e puțin trafic și din nou nu au fost probleme.
      Prin orașe mai sunt locuri unde au piste pentru biciclete, dar nu sunt foarte lungi.
      Nu am întâmpinat nici o problemă în trafic. Nu ne-a înjurat nimeni. 🙂 Turcii în general sunt foarte ospitalieri.
      E vorba ca în curând să pornească un feribot spre Hatay și aș mai face și zona aia. Și acolo cică au o pistă de biciclete.
      Mulțumesc de vizită și comentariu. 🙂
      Mult succes în călătoriile voastre și planurile pe care le faceți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.