Linia Ferată Tazara, sau linia Libertății, unește orașele Dar Es Salaam din Tanzania și orașul Kapiri Mposhi din Zambia. O călătorie cu acest tren te duce înapoi în timp și-ți oferă o metodă diferită de a descoperi interiorul Africii.
Continuare de aici.
Când vine vorba de trenuri, cel mai bun site cu informații despre trenurile din întreaga lume este ăsta: The man in Seat 61… (https://www.seat61.com). Ghidul despre trenul Tazara dintre Dar Es Salaam (Tanzania) și Kapiri Mposhi (Zambia) este aici.
Scurt istoric despre linia Tazara
Construită cu ajutorul chinezilor între anii 1970-1975 această linie ferată are o lungime de 1860 de kilometrii. Nu vreau să intru prea mult în detalii istorice sau politice, spun pe scurt ce am înțeles eu.
Zambia e o țară fără ieșire la ocean, dar cu importante resurse minerale.
În timpurile coloniale a făcut parte din Rhodesia, țară numită după magnatul britanic – sud african Cecille Rhodes. Am să vorbesc despre Rhodes cu altă ocazie.
După independența Zambiei, preluarea puterii de către socialiști și venirea la putere a albilor și a aparthaidului în Africa de Sud, cei de acolo nu avea multe opțiuni pentru a-și vinde minereurile pe rutele dinspre sud.
Existau de mult timp planuri pentru o linie ferată spre portul din Dar es Salaam, dar nici o putere vestică nu vroia să se apuce de un asemenea proiect.
Președintele Tanzaniei, Nyerere, cu cartea socialismului într-o mână și cu șapca în cealaltă, merge la Beijing la tătucul Mao Zedong și-i propune să investească în Africa. Într-un gest de înfrățire internațional-socialistă, tătucul chinez zice că renunță să facă linii ferate în China, dar trebuie să-și ajute frații africani.
Cu această ocazie le dădeau și un șut prietenesc sub centură și tovarășilor sovietici cu care aveau ceva de împărțit pe la granițele Chinei în acea perioadă.
Se formează compania Tanzania-Zambia Railway Authority (prescurtată TaZaRa), un proiect comun între cele două țări. De aceea linia ferată este numită Tazara, dar mai este denumită și Tanzam și Uhuru (Uhuru se traduce Libertate în swahili). Tazara e denumirea cea mai des folosită.
China dă împrumuturi de milioane de dolari, fără dobândă, plătibile pe o durată de 30 de ani. Nu mai intru și-n celelalte detalii ale contractului. Linia nu prea a fost profitabilă, China mai ajutându-i de câteva ori, ca mai apoi să le mai ierte și din datorie.
Investiția de vreo 500 de milioane de dolari a fost una dintre cele mai mari investiții chineze din afara țării.
Ruta e gândită în special pentru transportul de minereu, dar există și două trenuri de pasageri pe săptămână, între Dar Es Salaam și Kapiri Mposhi.
În anii 90, cu schimbările politice și deschiderea rutelor spre sud, prin Namibia și Africa de Sud, linia ferată și-a pierdut mult din importanță și s-au făcut eforturi pentru a o menține în viață.
Destulă istorie.
Câteva chestii practice – bilete, orar etc.
Siteul Tazara este ăsta (https://www.tazarasite.com). Biletele nu se vând online, dar se pot rezerva telefonic. Biletele se scot la vânzare cu o lună înainte de data plecării.
Din Dar Es Salaam trenuri pleacă de două ori pe săptămână. Marți și Vineri.
Trenul de Marți se numește Kilimanjaro și e deținut de către tanzanieni iar cel de Vineri se numește Mukuba Express (Cupru, în limba Bemba) și e al Zambienilor. Mukuba Express-ul aer vagoane mai noi, aduse de la chinezi în 2016.
Eu am fost cu Kilimanjaro, că așa s-au potrivit datele și nu a fost rău deloc, dar probabil cel de Vineri e mai modern.
De obicei fiecare tren e format din 3 vagoane cușetă clasa întâi, 3 vagoane cușetă clasa a doua, 3 vagoane clasa a treia cu fotolii, un vagon clasa a doua cu locuri, două vagoane restaurant și câteva vagoane de bagaje.
Clasa 1, înseamnă compartimente cu 4 paturi, clasa a 2-a, compartimente cu 6 paturi, și mai este clasa a 2-a și a 3a doar locuri.
În mod normal călătoria ar trebui să dureze 46 de ore, dar în practică durează mai mult de atât.
Mai e bine de știut că bărbații și femeile nu sunt puși în același compartiment, decât dacă rezervă tot compartimentul. Chiar dacă sunt soț – soție, bărbatul doarme în compartiment cu bărbații, și doamna cu doamnele. În același vagon, dar compartimente diferite. Dacă un grup plătește tot compartimentul, atunci nu sunt probleme.
Mulți străini, chiar dacă sunt doar 2, cumpără 4 bilete pentru a avea un compartiment doar pentru ei.
Eu mi-am cumpărat bilet la clasa 1, în compartiment cu 4 paturi și am plătit 84600 de shilingi tanzanieni. Vreo 36 de dolari.
În prima zi, când am ajuns în Dar Es Salaam am mers și am cumpărat biletul. Dau bilete de carton, ca pe vremuri. Seamănă cu cele din România. Trenul de Marți, ar trebui să plece la 13:50. Când am cumpărat biletul mi-au spus să vin mai repede în gară că trebuie să mă înregistrez. Să vin pe la 12:30.
Ce e bine de luat la voi?
Niște apă, ceva de ronțăit, niște șervețele umede. Este și duș, dar trebuie să ai pe cineva să aibă grijă de genți, dacă vrei să mergi la duș. Se servește mâncare și băutură pe tren și e foarte bună iar prețurile sunt ok. Nu trebuie adusă cine știe ce mâncare.
Poți schimba kwacha (moneda Zambiană) în Dar Es Salaam?
Înainte să plec la gară, am vrut să caut o casă de schimb să cumpăr niște kwacha, să am la mine. Deși multe case de schimb de prin centru aveau scris pe tabele kawcha, nici unu nu vindea moneda. E interzis să folosești kwacha în afara Zambiei și nu cred că au voie să vândă. Nu înțeleg de ce o mai aveau scrise pe tabele. Poate cumpărau?
Mi-am zis că am să schimb în Zambia sau pe tren și cu asta basta.
Ziua plecării – Gara Tazara din Dar Es Salaam
Marți la 12:30 m-am prezentat frumos în gară, așa cum am fost instruit. Am luat o motoretă că îmi era prea cald cu dala dala și cu rucsacul după mine. „Dala dala” sunt ticsite de obicei și e mai greu cu rucsacul.
Gara e o clădire impozantă în stil socialist. E mare și goală.
Are câteva case de bilete la parter și două saloane de așteptare și scaune la etaj.
Chiar cum am ajuns în gară, apare un oficial și văd că scrie ceva pe o tablă, afară. Toți așteptau în jurul lui.
Scrie că trenul are întârziere și noua oră de plecare e 23:00. Nah, bună treabă! În loc să plece la 13:50, pleacă la 23:00. Bine că m-ați chemat la 12:30 în gară Eu ce fac acuma?
M-am dus la casa de bilete să fac înregistrarea care-mi ziseseră că trebuie făcută. A durat două minute toată treaba. Chiar era nevoie să vin cu o oră înainte?
Au un fel de condică, un Travel Manifesto lângă casa de bilete și trebuie să-ți scrii numele, să scrii până unde mergi și din ce țară ești. Treaba nasoală e că toți care trec pe acolo, văd ce alți călători mai sunt. Am mai văzut că era cineva din Germania și Japonia.
Am întrebat la bilete dacă am unde să las rucsacul și mi-a explicat unde găsesc Cloakroom. E în partea din față a clădirii la parter. Am lăsat geanta la bagaje, dar cel de la bagaje mi-a zis că închide pe la 20:00. Deci trebuia să mă întorc în gară până la ora aia. E 500 de shillingi, lăsatul genții.
Ce e de făcut prin zonă dacă întârzie trenul?
Acum trebuia să găsesc ceva de făcut până pe seară. Nu prea mai aveam chef de mă întors în centru așa că am luat-o la pas să văd ce găsesc prin jurul gării. Chiar în fața sunt niște tarabe cu apă și alte sucuri, în caz că vreți să cumpărați ceva și nu vreți să cărați.
Nu foarte departe de gară, înspre centru, pe dreapta, sunt niște centre comerciale. La una din librării am găsit o carte de-a lui Nelson Mandela, Long Way to Freedom, în engleză, dar costa 67000 și nu am luat-o. Mi s-a părut prea scump.
Apoi am luat-o din nou la pas și la 3.8 km de gară, înspre centru pe Nyerere Road, am găsit un Pizza Hut într-un soi de mall. Aproape că ajunsesem pe jos până în centru. 🙂 Parcă ziceam că nu mă duc în centru.
Am mâncat aici la amiază și am găsit un supermarket care avea și cărți. Am găsit aceeași carte a lui Mandela, dar în alt format. Aici a costat 37000, așa că am luat-o. Merita să fiu cât de cât instruit pentru Africa de Sud și mă gândeam să nu mă plictisesc în tren.
În acest mall, Mkuki House, este și un cinema. Se cheamă Century Cinema. Am intrat la film. Am dat cam scump – 20000, dar tare bine mi-a prins. E aer condiționat și am fost singurul spectator.
A trecut destul de repede timpul, iar după film, pe seară, m-am întors într-o plimbare ușoară la gară.
Se apropia de ora 20.00, dar mai aveam ceva ore de spart până la 23:00.
Așteptând în Gara Tazara din Dar Es Salaam
La etaj este un fel de lobby pentru cei ce au bilete pentru clasa 1. Niște fotolii ceva mai șmechere, dar cam vechi. De acolo sunt ferestre înspre peronul gării. E bine de stat aici, pentru a observa ceilalți călători de clasa întâi și a paria cu cine ai să pici în compartiment.
Erau ceva tanzanieni și câțiva zanzibarezi. Dintre străini erau doi japonezi. Unul părea cam gay și se râdeau doamnele tanzaniene de el, de părul lui lung și felul cum se mișcă. A fost bine că la lăsarea întunericului aici a fost lumină. În restul gării era cam întuneric.
Mai erau doi „misionari”. Copii foarte tineri, ceva penticostali sau neo-protestanți americani, care vezi domnule mergeau să facă muncă de misionară pe undeva prin Africa. Cu religiile au amețit toată Africa. 🙂
La un moment dat a apărut și o nemțoaică foarte gălăgioasă. Care parcă vroia să știe tot poporul cine e ea și că e prima dată în viața ei când merge la clasa 1.
Era foarte cald în sala asta de așteptare, așa că am ieșit în afara gării unde bate puțin briza.
Aici, pe terasa încăpătoare a tătucilor socialiști, stăteau întinși pe jos ceilalți de la celelalte clase, clasa proletară adicătelea. 🙂 A mai fost un tren spre o altă destinație și mulți dintre ei așteptau acel tren. Era mai bine aici pe terasă decât la lobby de clasa 1.
Am fost interceptat de un tinerel pe nume Saiddi, care a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a zis că merge în nu știu ce oraș să cumpere găini și se întoarce și le vinde în Dar Es Salaam. După ce ne-am înfrățit, mi-a cerut bani, că cică nu a mâncat toată ziua.
Mă gândesc, de afaceri și găini ai bani, dar de mâncare nu ai avut? I-am zis că am un principiu, nu dau bani când sunt prin gări. Mi-e tare drag de el, dar nu pot să-mi încalc principiul. Dar dacă îi e foame, l-am invitat să mâncăm biscuiți împreună. Nu era chiar așa flămând. 🙂
Bani mi-a mai cerut și cel de la Cloakroom, că cică are un ONG. Din nou am aplicat teoria gării.
În afară de ăștia doi, nu am văzut alte caractere care de obicei mișună prin gări. Sunt prea puține trenuri mă gândesc, pentru a putea cu adevărat să-și dezvolte afacerile.
Un alt lucru interesant e că peronul e închis.
Când sosește trenul în gară, aștepți la poartă și după ce arăți biletul pornești spre tren. E fain când le dau drumul, deoarece năvălesc toți să prindă cele mai bune locuri.
Am cerut voie să intru să văd și eu cum e pe peron când a venit un tren spre o altă destinație și m-au lăsat să dau o tură. Dar m-au avertizat că trenul meu încă nu a sosit. Nu am stat mult.
Îmbarcarea în trenul Kilimanjaro
Pe la 23.00 a sosit într-un sfârșit și al nostru. Nu aveam ce să mă grăbesc prea tare, deoarece aveam loc asigurat, dar pentru vagoanele de clasa a 2 și a 3-a, fără cușetă, pentru distanțe mai scurte, a fost puțină agitație.
Trenurile seamănă foarte mult cu trenurile de pe la noi. Mă simțeam ca acasă.
Am ajuns primul în compartiment, dar nu eram sigur care era patul meu, deoarece nu scria nimic pe pereți. Sunt niște ventilatoare, dar nu funcționau. Foarte cald înăuntru. Trenul a stat la soare pe undeva cred. Am ales un pat de jos.
Au apărut următorii colegi de drum. Doi francezi, un tată și fiu. Fiul avea 25 de ani, îl cheamă Antoainne iar pe tată îl cheamă Frank. Prietena lui Antoainne lucra la ambasada franceză din Dar Es Salaam, iar el venise să stea cu ea. De vreo 4 luni era în Tanzania. Cred că încă căuta de lucru. Începuse să învețe swahili și știa destul de bine să vorbească.
Taică-su venise în vacanță pentru două săptămâni și s-a gândit să călătorească cu feciorul. Mergeau la Mbeya, orașul tanzanian de la granița cu Zambia, de unde vroiau să meargă în Parcul Național Kitulu. Taică-su călătorise prin tinerețe, fusese în India, dar de vreo 20 de ani nu mai plecase în aventuri.
La început, credeam că vom fi doar noi trei, dar a apărut și un localnic. Un moșulică, la vreo 67 de ani, destul de plinuț. Aveam speranțe că am să stau eu pe patul de jos, dar era clar că trebuia să mă mut la etaj. Pe noul nostru coleg îl chema Emmanuel Kazimoto.
Am trecut la etaj, unde era ca în saună. Extrem de cald.
Probabil că ăștia la bilete, când împart locurile, le împart în funcție de cum arăți. Dacă ești mai plinuț ai șansă să primești loc jos.
Am început să transpir abundent. Dacă avea să fie așa până în Zambia, am pus-o.
M-am schimbat în pantaloni scurți și maieu, că era prea de tot.
Umiditatea în Dar Es Salaam e foarte mare și e posibil ca vagoanele să fi stat în soare pe undeva. Aveam speranță să pornească ventilatoarele, dar n-ai să vezi.
Într-un final am pornit.
Când trenul încetinește, vagoanele din spate se izbesc de două ori și sunt niște hurducături puternice. Am crezut că am să cad jos din pat prima dată, dar mai apoi m-am obișnuit.
Se dau cearșafuri și perne de cei de la Tazara și au fost curate.
Safari din tren – Selous Game Reserve
Aveam mari speranțe să prind ceva animale în acest parc național, Selous, prin care trece trenul Tazara. Ca suprafață este cel mai întins parc național din Africa și are tot felul de animale. E mai întins decât Serengeti, dar nu e atât de vizitat de către turiști.
Trenul trece prin parc iar animalele nu fug de el deoarece sunt obișnuite. Dacă am fi plecat la timp, aveam speranțe că aș fi prins o bucățică din parc în timpul zilei. Ce poate fi mai minunat să mergi cu trenul și să vezi ceva girafe și zebre. Girafe încă nu văzusem.
Problema e că se traversează parcul noaptea, când pornești din Dar. Poate un alt tren, care merge mai încet, s-ar fi potrivit. Merită de încercat într-o zi.
Am dormit cum am dormit, printre hurducături, iar la primele ore ale dimineții am mai prins vreo jumătate de oră prin Parcul Național. Am văzut niște antilope, dar cam atât. Am încercat să le fotografiez, dar nu mi-au ieșit cine știe ce poze.
E un soi de pădure în zona parcului, după ce se iese din parc, apar zone agricole.
Alți călători au văzut girafe și alte animale. Probabil e mai bine când vii cu trenul din Zambia spre Dar. E chestie și de noroc.
Norocu nostru au fost câteva antilope. Trebuie să ne mulțumim și cu ele.
Time for Breakfast
Dimineața s-a prezentat și stewardul și ne-a întrebat dacă vrem breakfast. Desigur, de ce nu?
Am fost serviți.
Breakfastul costa 3500 de shillings, ceea ce e destul de ieftin.
Patru felii de pâine, o omleta, un cârnăcior și macaroane, plus ceai.
Să spun drept nu mă așteptam la astfel de servicii.
La amiază am servit pui cu orez. Mâncarea era caldă și a costat 5000 de shillings. Foarte rezonabile prețurile. Aveam apă și nu am luat de băut, dar au și beri și alte băuturi. În fiecare zi au cam aceeași treabă. Cred că la amiază puteai alege și pește.
Dl. Emmanuel Kazimoto
În timpul zilei am coborât de la etaj și a trebuit să mă împrietenesc cu colegul meu de drumeție. M-a lăsat să stau la geam pe bancheta lui.
El venise pregătit cu o ladă frigorifică, de genul celor care mergi la picnic. Aici avea tot felul de mâncăruri și băuturi. Soția lui stătea într-un alt compartiment, dar mai venea să-l viziteze. Cred că avea diabet, deoarece ținea un soi de regim și avea și multe fructe proaspete. Mai adusese un speaker portabil și a pus muzică tradițională. Ceea ce a fost foarte bine.
Lucrase toată viața la stat și cred că avusese o funcție destul de importantă. Vorbea foarte bine engleza, ceea ce e destul de rar în Tanzania. Lucrase ceva în marketing și călătorise prin mai multe țări. În Europa fusese până în Norvegia iar în Africa fusese în vreo 16 țări. A stat la multe hoteluri de 5 stele.
L-am întrebat cum a fost și pe unde i-a plăcut.
Mi-a zis că atunci când a fost în Africa de Sud, nu a ieșit din hotel. Prea mare criminalitatea, și-l sfătuiseră să nu se plimbe. Mă gândeam, dacă el e negru și nu a ieșit din hotel, eu cum am să mă plimb?
Cei din Botswana, i s-au părut destul de reci și distanți. În Malawi oamenii sunt foarte buni și foarte respectuoși. Mi-a mai zis ceva de Nigeria, dar nu-mi mai amintesc. Foarte interesantă perspectiva asta africană despre celelalte state. Aveam să găsesc idei similare și în cartea lui Mandela.
Avea doi băieți, cu soția oficială. Unul era doctor în geologie, iar al doilea încă era la școală. La o poveste, a mai zis că are doi copii din alte relații. E o chestie destul de des întâlnită în Africa să aibă relații cu mai multe femei. E și o chestie de statut. După legile tribale și musulmane au voie să aibă patru soții.
Acum era pensionar și mergea la Mbeya unde avea pământ rămas de la părinții lui și vroia să pornească o fermă de cacao. Trăise în Arusha mai mulți ani, apoi se mutase în Dar Es Salaam.
Am vorbit destul de multe despre Tanzania, obiceiuri tribale și ceva politică.
Eu nu știam nimic de situația actuală. Se pare că în Tanzania e un președinte destul de populist. Dl. Kazimoto îi lua apărarea, era și normal, dar francezul cel tânăr spune că actualul președinte nu e foarte bun. Omul lucrase pentru guvern toată viața, doar nu avea să vorbească împotriva sistemului cu niște străini pe tren. Foarte ager de minte bunicul. Am avut ce învăța de la el.
Francezii Frank și Antoinne
Tatăl vorbea destul de stricat engleza, cel mic vorbea perfect. De când venise în Tanzania mai fusese în Insulele Reunion. Mi-a explicat cum a ajuns acolo din Dar Es Salaam, dar nu am reținut exact. Cred că a zburat în Mauritius și de acolo în Reunion. Mulți vulcani și a făcut trekking pe acolo.
În afar de Dar Es Salaam încă nu fusese în altă parte prin Tanzania.
Mai fusese prin Cambodgia și România. Fusese pe la Marea Neagră și-mi zice că românii i s-au părut cam rasiști. I-am zis că probabil a fost într-o perioadă când francezii nu prea erau iubiți. Ce știu eu?
Taică-su avea o curea cu fermoar, la care ținea banii și era tare mândru cu ea. Cred că prin Franța lucra ceva în turism.
Nu-mi mai amintesc tot ce am vorbit, dar unul dintre lucrurile faine din călătoriile astea cu trenul e că întâlnești fel de fel de oameni.
Nemțoaica
La un moment dat, pe seară ne-a vizitat și nemțoaica gălăgioasă. Fată tânără, blondă cu un fel de moț, tunsă zero pe margini. Știa și ceva franceză. Lucrase cu imigranți prin Germania și acum venise să descopere Africa. Nu mi-a plăcut de ea.
Vorbea cu înjurături, mai ales față de Dl. Kazimoto și-i ținea și lecții. Că femeile nu-s respectate în Africa și altele de acest gen. Bătrânul a fost destul de isteț ca să știe cum să o manevreze. Cred că suferise ceva traume prin copilărie, deoarece nu știa ce-i cu ea.
După cum ziceam. Întâlnești fel de fel de oameni.
Vorba lui Kazimoto: noi vorbim, roțile se învârt, timpul trece, călătoria e mai scurtă.
O plimbare prin tren
I-am rugat pe francezi să țină un ochi pe rucsac și am făcut o plimbare prin tren. Vagonul restaurant chiar foarte fain. Au și un bar, iar berea e destul de ieftină. 3000 de shillings o bere. Barul avea non stop clienți. Se poate servi masa și la restaurant. O dată am mâncat acolo.
Nu prea se plimbă multe caractere dubioase prin tren, dar nu e bine de lăsat gențile nesupravegheate. De asemenea când e geamul deschis și se oprește prin gări, mulți sunt sfătuiți să nu lase lucruri de valoare lângă geam.
În una din gări am văzut niște polițiști escortând niște tineri în cătușe, deci e posibil ca trenul să fie frecventat și de hoți. În general a fost bine însă. Atmosferă destul de relax, iar după un timp cam toți ies la schimbat impresii pe coridor.
Peisaje și ce am mai văzut pe geam.
După ce am ieșit din Selous a urmat o zonă agricolă. Multe case din cârpici sau cărămidă cu acoperișe de paie. Destul de sărăcăcioase locuințele.
Satele sunt micuțe și de multe ori copii vin să facă cu mâna la tren. Au biciclete chinezești și în multe locuri cară apă în bidoane galbene.
Se mai pot cumpăra unele chestii prin unele gări, dar de obicei merg la vagoanele pentru localnici. Vând în special mâncare și trenul de obicei trage la peron vagoanele de clasa a 2-a și a 3-a, deoarece de acolo se schimbă cei mai mulți pasageri.
Multe câmpuri agricole, dar parcele mici. Problema e că în agricultură folosesc doar sape. Pe nicăieri nu am văzut să folosească animale și nu-mi amintesc să fi văzut vreun tractor. Până și Etiopia stă mai bine la capitolul ăsta, acolo se ară cu boii la greu. Poate nu am trecut eu în sezonul potrivit?
Multe câmpuri agricole cu porumb (meize). Multe alte locuri unde nu e cultivat nimic, doar zonă de bush. Interesantă vegetația.
În alte zone era un fel de mlaștină și erau roiuri întregi de furnici zburătoare.
Am uitat să spun că după ce am părăsit zona de coastă, temperatura în compartiment a fost mult mai bună. La început credeam că am să mă sfârșesc de căldură.
În sudul Tanzaniei am trecut prin niște zone muntoase foarte frumoase. Cred că e vorba de Munții Uluguru și de Munții Udzungwa. Vegetație foarte interesantă, foarte multe cascade care par să curgă de deasupra norilor, poduri înalte. O zonă care ar merita explorată. Cred că cea mai bună bază ar fi în orașul Iringa, de unde ar merge vizitat Ruaha National Park. Mi-ar place să mai revizitez această zonă într-o zi. Erau zone când trenul înainta foarte încet, datorită înclinației pantei.
Am trecut și peste ceva poduri și câteva tuneluri. E o zonă care le-a dat cel mai mult de furcă chinezilor când au construit linia. Multă ploaie pe aici.
Orașul Mbeya și trecerea în Zambia
În mod normal ar fi trebuit să ajungem în Mbeya în prima seară. Dl Kazimoto făcuse călătoria de mai multe ori și ăsta era pronosticul lui. Francezii se gândeau să meargă la hotel. Toți cei trei colegi ai mei de călătorie coborau în Mbeya. Nu am ajuns însă seara ci abia a doua zi dimineața. Era deja a doua noapte petrecută în tren.
Au stat cu stres că nu știau când să coboare, dar trenul stă destul de mult în Mbeya și nu au fost probleme. M-am despărțit cu bine de tovarășii de drum și mă bucur că i-am cunoscut.
Trecerea din Tanzania în Zambia
După ce se trece de Mbeya, la ultimul sat din Tanzania vin polițiștii de frontieră și-ți ștampilează ieșirea din țară. După ce se intră în Zambia vin și polițiștii zambieni. Pentru Zambia, Românii nu au nevoie de viză. Alte state plătesc 50 de dolari. Totul a decurs rapid, nici măcar nu s-au uitat la genți.
După polițiști au fost și controlorii de bilete, dar stewardul a rămas tanzanian.
Apoi vin și cei care schimbă bani. E doar o singură persoană. Eu am schimbat ce shillingi tanzanieni am avut în Kwacha. Știu că am verificat atunci pe XE și era destul de ok cursul. M-am mai târguit puțin.
Cum se intră în Zambia, nu mai se folosesc shillingi tanzanieni ci doar Kwacha.
Același steward, aceeași mâncare, doar că trebuie plătit în Kwacha. Așa e legea. Nu mai acceptă shillingi, chiar dacă-i ai.
Până pe seară am fost singur în compartiment.
Cu trenul prin Zambia
Comparativ cu partea muntoasă și interesantă a Tanzaniei, Zambia e plată. Peisajul nu pare să se schimbe. Bush și iar bush. Case la fel de sărăcăcioase. Unele acoperite cu tablă altele cu paie. Mici câmpuri agricole pe lângă case. Tot sapa la putere.
În unele sate din Zambia au fost niște mușuroaie de termite foarte mari. Nici în Uganda nu am văzut așa de mari. Erau mai înalte decât casele. Copii alergau și se cocoțau pe ele ca să ne facă din mână.
De-a lungul liniei mai sunt vechi vagoane de marfar răsturnate și lăsate unde sus. Probabil au deraiat sau s-a defectat ceva la ele și le-au lăsat lângă linie.
Domnul Gabriel
Pe seară a apărut un nou coleg de drumeție. Gabriel, de 58 de ani, a lucrat ca mecanic de locomotivă chiar pe Tazara, acum era ieșit la pensie. Mergea împreună cu soția să asiste la ceremonia de absolvire a unuia dintre copii într-un oraș universitar. Are șapte copii plus doi gemeni. Vorbește foarte bine engleza. Zambia a fost sub britanici și toți știu engleza. Se repetă povestea ca în Uganda. E de profesie „civil engineer” și a mai lucrat la construcții, drumuri și din astea.
A cumpărat 300 de hectare în satul natal și vrea să se apuce serios de agricultură. Visează să crească și albine și să-și facă un heleșteu. Pământul lui e lângă un râu și vrea să tragă apă din râu să facă iaz de pește.
Are o dilemă, nu știe dacă să-și cumpere boii sau tractor. Zic eu că tractor, e mult mai bine, mai ales dacă știi să-l repari. Vorbim mult despre agricultură, nah atât cât știu și eu.
E foarte religios. Am uitat ce religie, dar e credincios. Cred că penticostal. Cândva pe tren a întâlnit un asiatic cu care a vorbit despre religie. Indonezian era? Nu mai țin minte.
În Zambia se bea mult mai serios ca în Tanzania. Noaptea avem un vizitator, criță de beat, care vrea să doarmă la noi.
Gabriel îl scoate afară cu „please excuse me”.
Mai erau niște soldați zambieni care probabil se întorceau de la armată. Au băut toată noaptea. Dimineața erau rupți prin restaurant.
A doua zi dimineață, Gabriel o aduce și pe nevastă-sa să mi-o prezinte. Ea dormise în alt compartiment. E mult mai tânără decât el și ține ochii în pământ. Nu vorbește mult.
M-am împrietenit bine cu el. Om muncitor și de treabă.
Trenul Rovos – din Dar Es Salaam până în Cape Town
(https://rovos.com/journeys/dar-es-salaam/)
În seara când m-am întâlnit cu Mr. Gabriel, în una din gări ne-am intersectat cu Trenul Rovos. Trenul Rovos e un tren de lux, restaurat și se călătorește în stilul expedițiilor Orient Express de odinioară. O călătorie de la Cape Town la Dar Es Salaam, durând 15 zile, costă 13200 de dolari de persoană în cabinele standard și 22900 dolari de persoană în cabinele Royal Suites.
Am trecut pe lângă acest tren, iar Gabriel chiar a dat mâna cu un pasager din trenul luxos. Călătorii în stil.
Dar să ne întoarcem la trenul nostru. Linia ferată e aceeași, panoramele sunt la fel. Nu?
Aveam cizmele care le cumpărasem în Uganda și le căram degeaba după mine. Îmi ocupau prea mult spațiu în rucscac. Îl întreb dacă plouă la el la fermă ..și-mi zice că e destul de noroios în anumite sezoane.
Îl întreb dacă nu i-ar trebui cizmele, că eu nu le mai folosesc. E bucuros să le ia.
Mă simt cam nasol că-l trimit la universitate cu cizmele în plasă, dar se descurcă el. Au coborât, pe la 10 dimineața undeva în Nordul Zambiei. În zona industrială – minieră, așa zisa Copper Belt.
Că tot am pomenit minerale, mi-am adus aminte altă fază într-o gară. O movilă mare de minereu, vreo trei bărbați spărgeau minereul cu ciocanele, alții îl dădeau prin sită și femeile umpleau niște saci. Cam arhaice metode.
Pe la 13:00 am ajuns în Kapiri Moshi.
De ce Kapiri Moshi? Pare un oraș fără vreo importanță. Tazara ajunge până aici deoarece aici s-a conectat cu liniile ferate deja construite de Zambia. Au făcut o stație în afara orașului la vreo 2 km și au numit-o New Kapiri Moshi.
Toată lumea în șir indian și mai verifică o dată biletele pentru a ieși de pe peron, apoi e plin de minibuse în fața gării care așteaptă clienții. Majoritatea merg spre Lusaka, dar merg și spre alte orașe ale Zambiei. Poate ar fi trebuit să petrec mai mult timp în nordul Zambiei, dar am tăiat-o direct la Lusaka.
Am petrecut 3 nopți pe tren. Eram cam nespălat și nebărbierit, dar a fost fain.
A fost fain în special datorită oamenilor pe care i-am întâlnit pe drum.
Drumul cu minibusul până la Lusaka a durat câteva ore și a costat 80 de K.
Dar despre Lusaka și Zambia, în alt articol.
