fbpx
Dus De Acasă.ro

Depresiunea Danakil și Mănăstirile din Tigray (9)

Depresiunea Danakil, vulcanul Erta Ale și Bisericile din Tigray sunt unele dintre atracțiile de top pe lista agențiilor de turism din Etiopia. Orașul din care pleacă majoritatea acestor tururi este Mekele, capitala Regiunii Tigray. Unele locuri am reușit să le văd pe cont propriu, la altele a trebuit să renunț.tigray00110

Continuare de aici.
Încă era întuneric când am pornit din Addis. Autobuzele Selam sunt destul de noi și am călătorit bine. Am început să-mi aleg locurile cam numerele 15-20, deoarece se vede destul de bine la televizor, iar locurile din față de obicei sunt rezervate de femei mai în vârstă care au probleme cu răul de mașină.

Având în minte filmele lui Ewan McGregor din Long Way Down, mă așteptam să începem să vedem mulți munți și păduri.

Dar autobuzul nu a pornit direct înspre nord cum m-am așteptat ci a luat-o înspre Est, Nord-Est. La ieșirea din Addis a fost și o bucățică de un fel de autostradă cu mai multe benzi pe sens, dar nu a ținut mult.

Munții și pădurile așteptate de mine nu s-au materializat, ajungând la un fel de câmpie. Drumul era plat. Drumurile, d.p.d.v. al asfaltului, au fost foarte bune până la Mekelle. Fără găuri iar asfaltul părea destul de proaspăt turnat – din nou mulțumiri lui Xi Jinping.

La început mai era ceva vegetație – un fel de tufișuri, străpunse foarte rar de câte un copac. Pământul se vedea însă că e foarte sterp.

Casele pe care le întâlneam erau făcute dintr-un fel de leațuri. Pun leațurile mai groase în picioare după care bat sau leagă niște vergele perpendiculare. Acest schelet de lemn este încărcat cu pământ sau cu bălegar, iar acoperișul e din tablă.

Erau multe case neterminate, doar scheletul de lemn și acoperite cu tablă. Arată foarte precar.

Multe case se lasă într-o parte și le sprijină cu fel de fel de pari, să nu se prăvălească.

O fantezie pe care o aveam în călătoria asta în Africa era momentul când am să întâlnesc primele maimuțe. S-a întâmplat ca primele maimuțe întâlnite să fie un grup de babuini. Stăteau pe marginea drumului și se uitau la mașini, de printre pungi de plastic și gunoaie. Întâlnirea a fost scurtă și altele nu au mai urmat în acea zi.

Geamurile autobuzului erau acoperite cu folie împotriva soarelui și pozele care le-aș fi făcut nu ar fi ieșit bine deloc. Am mai filmat câte ceva cu Goproul dar calitatea nu a fost foarte bună. Nu am scos aparatul mare deoarece nu ar fi ajutat la nimic.

Cu cât înaintam cu atât vegetația a început să se rărească tot mai mult. Au început să apară mai multe cămile printre tufișuri. Erau libere și nu păreau să fie păzite de cineva. Știau ele drumul spre casă. Parcă mă întorceam în Sudan, nu reușisem încă să scap de cămile și deșert.

Am început să observ că și oamenii se schimbă. Cătunele prin care mai treceam aveau câte o moschee pe centru. Minaretul era construit din cărămizi și arăta destul de bine, dar restul clădirii era ca restul caselor, pereți foarte firavi și acoperiș din plăci de tablă.

Oamenii erau mai slabi și mai înalți și purtau sarong în loc de pantaloni. Eu am crezut că-s un fel de somalezi, aveam să aflu ulterior că sunt din tribul „afar”.

Regiunea Afar (Danakil)

Aș minți dacă aș zice că știam ceva despre populația Afar. Nu știam atunci și nu știu multe nici acum. Sunt câteva milioane la număr cu procente importante ale populației în Djibouti și Eritreea.

Se zice că au venit de undeva din Yemen iar limba lor e de origine cușitică. Sunt un popor al deșertului, un popor nomad.

Regiunea în care trăiesc aceste triburi– triunghiul Afar – e una specială din punct de vedere geologic. Aici se întâlnesc mai multe plăci tectonice. Cei de la wikipedia (vezi articol) explică așa:

„Depresiunea Afar este produsă de o intersecție triplă tectonică, unde crestele răspândite care formează Marea Roșie și Golful Aden emerg pe pământ și întâlnesc Riftul Africii Orientale. Locul de întâlnire central pentru aceste trei bucăți din scoarța Pământului este în jurul lacului Abbe. Depresiunea Afar este unul din cele două locuri de pe Pământ unde creasta din mijlocul oceanului poate fi studiată pe teren, celelalt loc fiind Islanda. În depresiune, scoarța Pământului se depărtează, la o rată de 1-2 centimetri pe an de-a lungul fiecărei dintre cele trei fisuri care formează „picioarele” joncțiunii triple. Consecința imediată a acestui fapt este că există (conform datelor de la sfârșitul lui 2005) o secvență continuă de cutremure, fisuri de sute de metri lungime și profunde care apar în pământ, și podeaua văii care se scufundă cu 100 de metri. Între septembrie și octombrie 2005, 163 de cutremure cu magnitudini mai mari decât 3.9 și o erupție vulcanică au avut loc în cadrul rupturii Afar. 2.5 kilometri cubi de rocă topită au fost injectați în placă de-a lungul unui dig de adâncimi între 2 și 9 km, forțând deschiderea unui găuri de 8 metri la suprafață. Erupțiile au avut loc în „woredas” Teru și Aura. Ruptura a fost recent înregistrată de cartografiere tridimensională prin laser.

Peste milioane de ani, geologii se așteaptă ca Marea Roșie să erodeze prin zonele muntoase din jurul Depresiunii Afar și să inunde valea. În aproximativ 10 milioane de ani, geologii prezic că toți cei 6,000 km lungime din Riftul din Africa de Est vor fi scufundați, formând o mare nouă care va fi la fel de mare ca Marea Roșie de acum. În acel moment, Africa va fi pierdut Cornul.

Podeaua Depresiunii Afar este compusă din lavă, cea mai mare parte din bazalt. Unii dintre cei mai mari vulcani activi de pe Pământ situați aici sunt Vulcanul Dabbahu și Erta Ale.”

Există un râu, numit Awash, care se varsă aici din platoul etiopian. Nu ajunge până la Marea Roșie, ci într-o serie de lacuri, unele sărate din care apoi apa se evaporă. O poveste similară cu râul Iordan și Marea Moartă.

Locuitorii acestei regiuni, tribul Afar are o reputație de a fi un popor foarte dur și sunt văzuți ca un fel de sălbatici de către cei din Highlands. Poveștile care circulă despre ei, sunt că un copil devine bărbat doar atunci când ucide primul om iar după luptă au obiceiul să-și castreze victimele și a oferi trofeele astfel câștigate frumoaselor lor doamne sau le folosesc drept punguțe pentru tutun.
La înmormântare, în funcție de câți oameni ai omorât în cursul vieții cu atât mai mare e numărul de pietre înfipte pe aleea ce duce spre mormânt.
Deși sunt musulmani, islamul practicat de ei este influențat puternic de obiceiurile tribale. Multe femei umblă cu sânii la vedere ( eu n-am văzut nici una, dar nu mi-ar fi displăcut), iar un alt obicei e mutilarea genitală a femeilor (vezi articol).

Reputația asta de „savages” a fost perpetuată și de faptul că niște expediții de albi de pe la începutul secolului au fost anihilate de către Afar.
Nu sunt singurile grupuri tribale. Mai sunt cei numiți Kariyu ( de origine Oromo) care au fost împinși înspre sud și cei din clanul Issa, de origine somaleză. Probabil mai sunt și alții. Relația dintre ei e mai cu năbădăi mai ales când luptă pentru locuri de pășunat, de multe ori lăsându-se cu rafale de mitralieră.

Dar să revenim la ce am găsit eu în teritoriu, că de găsit povești, nu-i greu.

Cu cât terenul a devenit mai ostil cu atât au început să dispară și casele. A fost o perioadă de tranziție când apăreau case și colibe, dar apoi am început să văd doar colibe.

Colibele afarilor sunt ovale, au un schelet din vergele și sunt acoperite cu un fel de rogojini. Multe dintre ele, au început să fie acoperite cu fel de fel de prelate sau chestii din plastic reciclate – de exemplu reclame vechi.

Afarii sunt crescători de capre, oi și cămile, dar arareori călăresc cămilele așa cum fac arabii. Le folosesc pentru carne și lapte și pentru a-și transporta acareturile.

Își mută colibele în funcție de cum își găsesc locuri de pășunat pentru animale. Pe lângă case de obicei au niște țarcuri cu ziduri din piatră pentru animalele mici. Oile sunt o rasă aparte, probabil rezistente la căldură și nesensibile la mâncare. Au o coadă groasă și lată.

Chiar de la începutul călătoriei am făcut mai multe pauze pentru micile nevoi. Erau locuri unde se vedea că au obiceiul să oprească autobuzele. Câțiva boscheți, pentru a asigura intimitatea celor pudici și multe gunoaie pe jos, de la vizitatorii anteriori.

Șoferul era mereu grăbit și nu-i lăsa mult la țigară. Se vedea că nu vroia să-l prindă noaptea pe aici.

Pe la amiază am oprit la un restaurant. Era un butoi cu apă la intrare, cu un robinet și toți au stat la coadă să se spele pe mâini.

Apoi era unul care vindea un fel de bilete. Îi spuneai ce mâncare vrei și îți dădea un bilet și-l plăteai. Mergeai cu biletul la un fel de bucătărie – un șopron din tablă cu o sobă, unde în funcție de ce ai comandat te servea omul.

Am luat niște injira cu niște carne de oaie. Peste tot în Etiopia, carnea a fost cam tare și greu de mestecat.

Proprietarul localului se vedea că nu e localnic. E ușor să-ți dai seama care sunt din Tigray și care sunt localnicii Afar, după cum se îmbracă și după fizionomie. În timp ce mâncam am asistat la o scenetă destul de interesantă.

Au venit doi afar, în sarong cu o capră legată cu sfoară. L-au chemat pe patronul restaurantului și se vedea lucru că vroiau să i-o vândă. Nu s-au înțeles însă la preț și băieții au plecat destul de supărați. Îmi imaginez că prin deșert au probleme cu curentul electric și frigiderele, de aceea preferă animalele vii.

Pe lângă restaurant am văzut mai multe păsări pe niște mormane de gunoi. Erau câțiva vulturi care ciuguleau la un cap de capră și niște păsări foarte mari, aproape cât mine de înalte. Ceva vreme am crezut că și celelalte păsări sunt vreun soi de vulturi din moment ce se hrănesc cu gunoaie și carcase de animale.

Aveam să aflu mai târziu că sunt berzele Marabu African (vezi articol). Vorbeam cu un etiopian și fusese și el mirat că le văzusem în Afar, deoarece ele stau de obicei pe lângă un ochi de apă. Având destulă mâncare de la resturile de la restaurant se pare că le mergea bine.

Pentru a face peisajul și mai interesant, pe lângă berze și vulturi, localnici afari cu capre la vânzare și frumusețea restaurantului, pe lângă al nostru autobuz a început să se plimbe un preot (sau diacon) ortodox. Un băiat destul de tânăr. Într-o mână avea un clopoțel iar în altă mână o cutie a milei. Suna din clopoțel și aduna bani pentru biserică. Era îmbrăcat în haine preoșești destul de steclite. Pentru credincioase mai scotea și o cruce de lemn la pupat. Nu l-am fotografiat, deoarece nu-mi părea în regulă. Omul era în timpul slujbei și nu cred că s-ar fi simțit bine să facă pe foto modelul.

Nu cred că aveau mari biserici prin zonă, deoarece erau în teritoriu Afar, mai mult era într-un fel de misiune de binecuvântare a călătorilor. Cotizarea la biserică te ferește de pericolele unei drumeții mai lungi.

Aveam să văd același lucru și în alte locuri. Când m-am întors la Addis, drumul coboară multe sute de metri în depresiunea Marelui Rift, după care urcă din nou. O secțiune periculoasă, cu multe curbe și serpentine. Chiar înainte de startul acestui segment era un popă sub un fel de baracă provizorie care aduna bani într-o umbrelă întoarsă. Stewardul de pe autobuz a adăugat ceva bani mărunți de la călători, i-a pus într-o pungă pe care a aruncat-o din mers angajatului patriarhiei. E un fel de „insurance” pentru locurile primejdioase, iar donațiile sunt menite să crească în astfel de situații.

După ce am plecat de la restaurant, după alte câteva ore am trecut printr-un oraș ceva mai răsărit decât restul colibelor. Aici șoferul autobuzului avea ceva înțelegere cu un localnic și a cumpărat mai multe sticle de ulei de floarea soarelui – la vreo 5 litri. Au mai cumpărat și unii dintre pasageri. Probabil uleiul era adus de prin Djibouti, sau de undeva. Etiopia nu are ieșire la mare și e forțată să negocieze cu Djibouti și probabil pe viitor și cu Eritreea pentru a avea un acces mai bun la rutele comerciale. Rutele comerciale înspre Marea Roșie pot fi o altă explicație a faptului pentru care drumurile sunt atât de bune în această zonă deșertică.

Când așteptam să se desfășoare afacerea cu uleiul de floarea soarelui am văzut vreo șapte localnici, băieți tineri, înarmați toți cu Kalashnikov-uri. Am mai văzut puști și prin Addis, dar erau fel de fel de vechituri. Ăștia păreau însă destul de serioși. Fiind singurul alb din autobuz, mă și vedeam târât afară la o plimbare „cine nimerește albu”. Nu m-a băgat însă nimeni în seamă. Oare să fi ajutat faptul că mă făcusem destul de mic?
În aceste zone mai sensibile, în autobuz s-a urcat și unul în civil, care avea un pistol la spate. A stat lângă șofer. Cred că era din serviciile secrete etiopiene. Nu era localnic și a mers mai mulți kilometri și a coborât în alt oraș.

Senzația pe care o ai e că ești în altă țară. Deși teoretic ești încă în Etiopia, practic ai putea spune că ești în țara Afar, sau cum s-o fi chemând. O țară fără legi, sau legi de ei știute.

În Europa suntem învâțați cu conceptul de „working state” – sau „stat de drept”. E un sentiment ciudat să fii aruncat într-un fel de „vest sălbatic” în care legile cu care ești obișnuit nu mai au nici o valoare.

După ce vezi în ce condiții ostile trăiesc acești oameni și ce trebuie să facă pentru a supraviețui nu poți să nu ai decât respect pentru ei. Te simți că îi poți jigni doar prin prezența fizică. Felul cum arăți, grăsuț, față și degete pufoase, felul cum te îmbraci și cum te miști, mai lipsește doar să scoți o cameră și să te pui la fotografiat.

După înfățișarea lor îți dai seama că ai rezista doar foarte puțin în lumea lor. În cazul unei cataclism sau ceva mai apocaliptic, oamenii ăștia au mult mai multe șanse de supraviețuire decât noi. Sunt lucruri dureroase pe care viața i-a învățat și despre care albii habar nu au. Pe scurt și pe românește, impresia cu care am rămas după ce i-am văzut a fost: „these are some tough motherfuckers”.

După zona deșertică prin care am trecut, unde printre colibe se ridicau vârtejuri de nisip, am ajuns într-o zonă a vulcanilor. Am avut un ditamai vulcan pe partea stângă – am văzut pe hartă că se numește Vulcanul Afdera . Cel puțin acesta cred că era. Drumul nu s-a apropiat mult de el ci l-am înconjurat.

La televizor rulau fel de fel de melodii în stilul highlanderilor din Tigray. Au niște dansuri în care folosesc mai mult umerii. Femeile își leagă codițe la început, după care îl lasă permanent la bază. Soliștii vocali alternau (în aceeași melodie) de la costume naționale la costume și rochii în stil european. Mulți cred că își fac reclama la nunți și concerte și vor să arate că pot aborda și stilul folcloric cât și stilul modern.

A fost și un film etiopian. Doi tipi și o gagică, unul era mai dezghețat dar mai urâțel, iar altul mai timid dar mai frumos. Tipa desigur că îl iubea pe cel frumos iar poetul îl învăța pe frumușel ce să zică. Un fel de Cyrano de Bergerac etiopian. Au un stil foarte enervant de a edita filmele. Tot repetă unele secvențe, urmează zoomuri apăsate etc. E destul de ciudat dacă nu ești învățat.

La scenete comice aveam un fel de amărât mai negricios care se dă mare bogătaș pentru a cuceri o gagică. Mai apoi este descoperit de aceasta vânzând porumb la colț de stradă și este tras la răspundere.

Călătoria continua cu un ochi la televizor și altul la peisajul de afară.

În aceste zone se vedeau râuri de lavă uscată și un teren foarte pietros. Pe unde nu a ajuns lava mai erau câteva fâșii cu ceva verdeață. Asta mi-a adus aminte din nou de Baudolino și Eco. În căutarea regatului lui Ioan, călătorii noștrii ajung la un râu prin care curgeau pietre în loc de apă. Avea și un nume acest râu. Trebuie să mai studiez originile acestei legende într-o zi, dar ajuns la fața locului am înțeles la ce e posibil să se fi referit.

Din loc în loc erau un fel de mormane de piatră cu un fel de pilon la mijloc. Eu am crezut că sunt locurile unde se instalează corturile. Adică vii și instalezi coliba peste acel pilon central. Acum cu ceva documentare am ajuns la concluzia că sunt morminte afare.

Și Ed Stafford (cel cu Walking the Amazon) a făcut un documentar în această regiune. Se luptă cu deșertul și cămilele pentru a ajunge la niște puncte negre pe care le văzuse el pe google maps, ca să descopere astfel de morminte afare. Nu era nevoie să se forțeze atâta. Le putea vede din autobuz la marginea drumului.

Am trecut pe lângă un lac cu apă sărată. Lacul se numește Afera. Pe marginile lacului se vedeau bazinele în care se punea apa la evaporat pentru obținerea sării. Sarea e una din principala bogăție a regiunii Afar și a fost așa de secole. Mai ales înspre nordul depresiunii o veche mare a secat și a lăsat în urma ei mari depozite de sare. Sarea a fost exploatată de-a lungul secolelor de către afari.

Mai sunt câteva lacuri sărate la nord, de unde sarea e exploatată și încarcată în caravane de cămile și dusă în highlands. Unele dintre conflictele mai recente se datorează faptului că cei din exterior încearcă să preia rolul istoric al afarilor.

Lacul a fost mai mult partea dreaptă a autobuzului, iar eu stăteam pe partea stângă. E un lac destul de mare. E asemănător în multe privințe Mării Moarte.

După acest lac am mai mers o bucată și după câteva controale ale armatei etiopiene, la care ne-au dat pe toți jos și ne-au controlat cărțile de identitate și bagajele de mână am început să urcăm munții înspre Mekele.

E interesant cât de mult a afectat clima modul de viață și dezvoltarea oamenilor de-a lungul vremii. Această călătorie prin Regiunea Afar a fost una pe care nu o voi uita curând.

Am uitat să mențonez un alt lucru. Planta „Khat” e un fel de măcriș care se mestecă și are efectul unui drog. Mai multe magazine din astea din deșert aveau plase cu această plantă. Ea se consumă proaspătă și trebuie să mesteci vreo jumătate de zi până îi simți efectele. De multe ori în călătoriile astea cu autobuzele se făcea un comerț cu „khat”. Cel ce ajuta șoferul, mergea și lua pungi cu această iarbă de la diferite chioșcuri, după care la câțiva kilometri le împărțea pe la „restaurantele” cu care aveau înțelegeri.

Pentru cei interesați de regiunea afar, le recomand cartea „Adventures in the Bone Trade: The Race to Discover Human Ancestors in Ethiopia’s Afar Depression” de Jon Kalb. De asemenea să vadă interviurile și documentarele despre Valerie Browning o australiancă măritată cu un Afar și care a locuit acolo peste 25 de ani.

Am ajuns noaptea în Mekelle. Autobuzele Selam te lasă într-o piață lângă Hotelul Seti, care e destul de recent.

Cazare în orașul Mekelle

Dacă mă uit acum la booking.com pentru a o cazare în Mekelle, la o dată aleatorie îmi dă doar 9 proprietăți, cea mai ieftină începând de la 20 de dolari pe noapte. Adevărul e că sunt mult mai multe hoteluri și guesthouseri în fiecare oraș etiopian și prețurile sunt mult mai mici. Acuma fie nu-și fac reclamă deloc pe booking, sau dacă își fac, rezistă foarte puțin deoarece primesc reviewuri foarte proaste de la turiștii străinii.

Ce vreau să zic e că se găsesc destule hoteluri dedicate localnicilor, dar standardele de curățenie sunt destul de scăzute. Nu prea le poți rezerva din timp, însă.

Când am fost în Mekelle am stat la Victoria Pension. Pe hărțile maps.me, apărea că e pe lângă autogara din Mekelle și nu era nici foarte departe de Hotelul Seti, acolo unde ajungeau autobuzele Selam. Planul meu era să merg pe jos până la pensiune.

Am ajuns însă noaptea, nu cunoșteam orașul și nici nu eram încă învățat cu Etiopia. Addis Ababa pe timpul nopții mi-a părut destul de periculos și nu vroiam să mă risc. Mai îi văzusem și pe ăia din Afar înarmați în timpul zilei și nu știam la ce să mă aștept.

Cum am coborât din autobuz am picat la înțelegere cu un tuk tuk să mă ducă până la hotel. A vrut 100 de birr. I-am zis că-i dau 50 de birr. Costul biletului din Addis fusese vreo 500 de birr, pentru 1000 de km, și ăsta vroia 100 de birr pentru 2-3 km?? Trebuia să învâț să gândesc în birr cât mai repede. În Etiopia mereu trebuie să ai grijă la preț deoarece mereu încearcă să te ardă. În 95% din cazuri, poți să te aștepți că ți-au zis „farangi price”, care e cel puțin la dublu decât prețul normal.

Când am pornit cu tuk tuk-ul a luat-o în total altă direcție, față de ce aveam eu salvat pe maps.me. I-am zis, stai nene..că nu mergi bine. Omu nu prea știe engleză așa că l-a sunat pe un prietenar de al lui care știa și traducea ăla la telefon.

Locația de pe maps.me (și booking.com) fusese greșită iar hotelul era total în altă parte. A fost bine că l-am ascultat pe ăla cu tuk tukul, altfel mă plimbam aiurea pe jos.

Prețul camerei a fost de 200 de birr pe noapte. Vreo 6 dolari.

Nu știau nimic engleză și habar nu aveau de rezervarea mea de pe booking.

Camera era ok, în sensul că avea un pat și baie privată, dar la baie nu era apă și nici bec. Era o găleată de apă cu o cană în ea. Apa aia trebuia să-ți ajungă și pentru spălat și pentru a trage apa la „wc”. Cearșafurile erau murdare așa că am folosit sacul de dormit.

O dată ce te obișnuiești cu astfel de hoteluri, se poate. Începeam să nu mai fiu atât de sensibil.

Am stat la Victoria Pension două nopți.

Mai îmi notasem alte câteva hoteluri care păreau destul de ok, pentru a le folosi la întoarcerea din zona Tigray. Ele ar fi: Whitney Hotel și Karibu Guesthouse.

Cel mai renumit hotel din Mekelle e Axum Hotel și e folosit în special de cei cu grupurile. Prețurile sunt pe măsură. Pe lângă Hotelul Axum sunt și sediile agențiilor de turism din Mekelle și al Tigray Tourism Association.

În concluzie dacă doriți ceva mai ieftin, uitați de booking.com.

De ce să mergi în Mekelle?

Orașul Mekelle e capitala regiunii Tigray și e locul de pornire pentru expedițiile în Depresiunea Danakil și spre Mănăstirile din Tigray. Să spun drept, nu știam prea multe despre Mekelle. Scopul meu principal era să ajung la Mănăstirile din Tigray. Citisem niște articole și văzusem niște documentare despre Abuna Yemata Guh și vroiam numaidecât să ajung acolo.

Pe plan secundar era depresiunea Danakil. Despre Danakil citisem doar un articol de la bunchofbackpackers.com  și cred că e foarte bine explicat. Nu am eu ce să adaug.

Mai recent vă recomand să vedeți videoul amicilor de la Every Day Holiday și expediția lor în Danakil:

Tipa de la bunchofbackpackers vorbea de costuri pornind de la 250 la 600 de dolari pentru Danakil. M-aș fi riscat să dau vreo 250 de dolari dar mai mult de atât nu. Ideea era că ai putea obține prețuri mai bune la aceste excursii dacă vii în Mekelle și asta încercasem.

La ETT fusesem în Addis și știam ce oferă.

Văzusem deja Regiunea Afar venind cu autobuzul și îmi făcusem o idee ce e de văzut pe acolo. De menționat că nu am trecut pe lângă majoritatea obiectivelor oferite de agenții, ele fiind mai la nord de drumul ce vine din Addis.

ETT și Word Sun par să fie cele mai mari agenții, dar sunt și alții. Mă gândeam că am să reușesc să mai găsesc niște călători pe cont propriu în Mekelle și voi obține astfel un preț mai bun.

Am plecat să văd care-i treaba cu agențiile și să întreb și de Mănăstirile din Tigray.

Le-am găsit birourile pe lângă Hotelul Axum și am intrat la vreo trei.

Am fost la Magma Flows, World Sun și mai unul. Toate-s una lângă alta. Primul a zis 150 de dolari pentru o zi pentru Tigray. Și vreo 350 de dolari pentru Danakil.

Altul 120 Tigray și 500 de dolari Danakil. Deci varză totală și nici nu îți explicau prea mult care-i programul. Din câte îmi dau seama, lucrează destul de mult împreună și merg grupat. Toți mi-au zis că dacă mai găsesc clienți mai putem negocia.

Am mai fost la Tigray Tourism Association, unde un nene mi-a dat informații interesante. Numele Harar – tel. 0914748507. Că se poate merge pe cont propriu la mănastiri, trebuie plătit 500birr la Guide Association din Hawzen pentru 2 biserici, Mariam & Daniel Kokor și Abuna Yemata Guh. Apoi ghizii și ăia cu sforile (vreo 200 de birr) și tipsuri la popi. Ghizii mi-a zis ca poți să-i găsesc și pe lângă biserici, nu trebuie să-i iei de la biroul din acel sat.

M-am mai întâlnit și cu doi japonezi, dar erau interesați de vulcan, nu de biserici. Mă gândisem că poate-i cooptez.

Acuma unde era să găsesc alți călători în Mekelle?

Ăla de la Tourism Association a zis ca a fost o gagica pe la el și-și lasase adresa de mail. Și ii scrie și ma suna, ca pot inchiria mașină cu șofer de la ei cu 100 de dolari pentru o zi, iar restul plătești tu – ghizi, bilete la mănăstiri etc.

Dacă aș fi găsit încă trei drumeți, m-ar fi tentat să iau mașina de la Tigray Association și să plec din Mekelle.

Chestia e că nu ar fi putut face mai mult de două biserici într-o zi, iar în regiune sunt mai multe.

De la toate agențiile mi-au zis că mai putem jongla la preț dacă mai găsesc și alți interesați. Deci pentru a obține cel mai bun preț, cred că e bine să fiți cel puțin 3-4 persoane. Cât să încapă într-un jeep.

Scrisesem pe câteva grupuri străine de facebook dar nu am reușit să găsesc pe nimeni. Atunci am hotărât să fac mănăstirile pe cont propriu și vedem ce va ieși. Am renunțat la Danakil – costurile erau prea mari și banii trebuiau să-mi ajungă pentru mai mult timp.

În concluzie, găsiți-vă oameni înainte să ajungeți în Mekelle că pe acolo greu îi găsiți. Nu sunt hosteluri unde să poți face lipeli, iar o zi cât m-am plimbat prin Mekelle nu am văzut nici un turist.

Ce am făcut prin Mekelle?

În afară că trebuia să rezolv cu Danakil și Tigray cu agențiile, altă mare treabă nu aveam pe aici. Mai există un palat numit Yohannes Palace, dar am fost până la el și era închis. Era în renovări. Cartela sim care o luasem din Addis nu-mi funcționa și am mai fost până la Ethio Telekom și un băiat de treabă mi-a rezolvat-o. Erau ceva settings la telefon care trebuiau schimbate. Am început să am internet.

Sunt multe tuk-tukuri albastre prin Mekele și multe drumuri în special în zona centrală sunt cu piatră cubică. E un oraș universitar și un târg pentru locuitorii din zonă. E destul de întins și e mereu în expansiune.

Am mai văzut și câteva biserici din exterior. Erau închise. Nu le țin deschise ca în România. Oamenii se rugau pe afară.
Plimbare prin Mekele:

Orașul e bun pentru a admira oamenii. A fost bine că am avut o zi mai relax, deoarece eram destul de obosit. Până pe seară am așteptat un mesaj de la cel de la Tigray Tourism Association, să vedem dacă mai găsește alți turiști și m-a sunat mai pe seară și a zis că nu a găsit. Am decis ca a doua zi dimineață să merg cu autobuzul în Wukro și să caut o motoretă ceva.

Ce trebuie să știți despre Bisericile din Tigray?

În primul rând trebui să știți că sunt multe. Sunt peste 120, dar abia după anii 80-90 au început să fie cunoscute și peste granițele Etiopiei.

De obicei agențiile merg la Abuna Yemata Guh și la Mariam & Daniel Korkor. Mai mult de astea două cam greu faci într-o singură zi.

Ghidurile turistice tind să le grupeze pe cele mai importante în doua „clusters”.

Gheralta Cluster – lângă orașul Hawzien și Takatisfi Cluster – lângă orașul Wukro. Mai este un cluster – Atsibi, dar e rar vizitat.

Wukro e un oraș mai mare. Hawzien e destul de prăpădit.

Distanța dintre Wukro și Hawzien e de vreo 50 de kilometri. În Hawzien cel mai renumit hotel e Gheralta Lodge (https://gheraltalodgetigrai.com/). E deținut de italieni, dar aveau prețuri destul de mari pentru bugetul meu. Puteau organiza și transport – au prețurile pe site-ul lor, dar din nou mi s-a părut scump mai ales că eram singur. O problemă era și faptul că nu puteam ajunge la ei cu mijloacele de transport în comun, decât destul de dificil.

Din Mekelle nu este bus direct până la Hawzien (cred). Trebuie schimbat undeva pe traseu. Wukro mi s-a părut o opțiune mai bună pentru ambele „clustere”.

Drumul dintre Mekelle și Wukro cu autobuzul

Dimineața pe la prima oră am fost în autogara din centru. Nu știam cum se pronunță Wukro. Am întrebat în stânga dreapta, dar nu păreau să priceapă. Am întrebat și cu Vucro, și cu Ucro ..tot nu puteau să-mi explice. M-au trimis la autobuzele alb-albastre care veneau în fața stației de autobuz.

Aici tot am zis Wukro, dar degeaba că nu mă lua nimeni. Am început să zic Adigrat, că și așa Wukro e în drum. Până la urmă m-a luat un autobuz din ăsta alb albastru și pentru bilet mi-a arătat că 5. Am crezut că 50 de birr și merge până la Wukro. I-am dat 50 și nu mi-a mai dat rest. Ne-a dus la o altă autogară din nordul orașului.

Să știți ca o regulă generală, că autobuzele alb-albastre sunt doar pe rute inter-urbane. Prețul corect ar fi fost 5 birr. Am încasat o țeapă. Așa se învață.

De la cealaltă stație am găsit autobuz spre Wukro. Astea sunt coordonatele stației de autobuz din Mekelle de unde pleacă mașinile înspre nord (13.527804, 39.501886).

De aici am luat un microbuz până la Wukro cu 20 de birr și mi-a mai cerut 5 birr pentru geantă. Deci prețul corect până la Wukro e undeva la 20-30 de birr și 5 birr pe rutele interne în Mekelle.

Ca fapt divers: Mai ales pe aceste rute etiopiencele au mari probleme cu răul de mașină. Cred că nu sunt învățate să meargă cu mașina, că vomită la greu. 🙂

Unde să te cazezi în Wukro?

Nu aveam nici o rezervare pentru Wukro, dar sunt câteva hotelașuri mai răsărite. Microbuzele te pot lăsa chiar în fața lor. Este o stradă asfaltată care trece prin centru în care dau diferite ulițe.

Eu aveam salvate în maps. Me următoarele hoteluri: Fissha Hotel, Robel Hotel și Hewan Pension. Am fost întâi la Fissha și nu aveau camere disponibile. Lângă el am găsit cameră la Lwam Hotel.

 

Au și cameră cu baie privată și camere cu baie comună. Am plătit 450 de birr pentru cameră cu baie privată și mic dejun inclus. Probabil mai scădeau dacă mă târguiam. Am fost singurul om la mic dejun – ceea ce mi s-a părut ciudat. Oricum a prins bine micul dejun și și-u meritat banii. Camerele fără baie privată cred că merg undeva la 250 de birr.

Camera a fost curată și micul dejun a fost bun. Îmi făceau niște pâine caldă cu ceva omlete la ea. Un hotel ok. În plus am primit camera de dimineață de cum am ajuns și am putut să las și geanta.

Cum am găsit motoretă în Wukro?

Wukro e un fel de Mekelle dar mai mic. Adică e mai mult sat decât oraș. În oraș are un singur muzeu – denumit (ca să vezi!) – Wukro Museum. Am hotărât să merg să văd acest muzeu și poate ochesc o motoretă ceva pe drum. Muzeul e în capătul unei ulițe neasfaltate destul de departe de centru. Chiar mă gândeam de ce l-o fi făcut așa departe de centru. Probabil că era o centrala electrică aici cândva și acum au transformat-o în muzeu.

O vizită la Wukro Museum

Cost bilet: 50 de birr

Muzeul era închis dar am găsit un nene prin grădină care mi-a deschis. Cred că foarte rar au clienți pe la acest muzeu. Lângă Wukro, la Meqaber Ga’ewa s-au descoperit ruinele unui templu foarte vechi și multe dintre lucrurile găsite acolo au fost aduse în acest muzeu. Aceste ruine arătă legăturile dintre etiopieni și regatul din Saba din Sudul Yemenului. Ruinele sunt mai vechi decât cele descoperite la Axum.

Încă din cele mai vechi timpuri exista un înfloritor comerț cu tămâie. Egiptenii foloseau la greu tămâia, iar mai târziu romanii o foloseau la incinerarea morților. Până în zilele noastre tămâia are un rol important în biserica ortodoxă și e văzută ca un lucru de mare valoare.

Specia de arbuști de unde provine aceste rășină crește în Oman, Yemen ..zona aceea. Sunt câteva documentare foarte bune făcute de BBC – The Frankincense Trail prezentat de Kate Humble. Vă recomand să le vizionați.

În Yemen existau și importante triburi de evrei. Până în zilele noastre au trăit în acele locuri.

Mai mă uitam zilele trecute și peste o carte – un atlas cu diferite hărți cu peregrinările evreilor prin lume. Interesantă e și ruta aleasă de Moise când a mers în căutarea Țării Canaan. A mers pe malul Mării Roșii și a coborât până în Yemen. Probabil a urmat vechi rute ale caravanelor.

Toate țările astea, Egipt, Sudan, Etiopia, Yemen, Arabia, Iordania, Israel, Imperiul Bizantin etc. sunt conectate la comerțul cu tămâie. Khartoumul dacă vă amințiți (am scris despre el aici ) a crescut datorită faptului că era locul unde se întâlneau caravanele venite de-a lungul Nilului Alb cu cele venite pe lângă Nilul Albastru. Etc.

Oricum nu e momentul la acest muzeu să fac toată teoria tămâii. Toată povestea e ca un imens jigsaw puzzle și tot primești câte un indiciu prin fiecare țară pe care o vizitezi.

Excavațiile de pe lângă Wukro au fost conduse de echipe compuse din germani și etiopienii. De văzut și acest articol în englezp: Înainte de Aksum

Vizita în muzeu începe cu câteva motoare foarte mari – niște generatoare de curent electric probabil aduse din Germania. Apoi urmeză camerele cu descoperirile de la vechiul templu.

Există o statuie așezată, de proveniență yemenită, similară cu cele văzute la Muzeul Național. Mai este un altar de sacrificiu cu un orificiu care lăsa probabil să se scurgă sângele animalelor sacrificate.

Muzeul e bine pus la punct și e interesant de văzut de cei interesați de subiect. Sunt mai multe panouri în engleză care explică diferite aspecte ale acestor descoperiri arheologice.

Oricum o vizită pe aici nu durează mult. Nu e foarte mare.

La ieșire, paznicul de la muzeu, care nu vorbea nimic engleză îmi dă telefonul să vorbesc cu unul la telefon.

Cel de la telefon se recomandă că ar fi ghid local și mă poate ajuta să mai văd una alta. Îmi zice că mă poate aduce paznicul la el să vorbim. Zic bine. De ce nu?

Paznicul închide muzeul, îl lasă și pe mucosul ăla mic care-l avea cu el, liber prin grădină și fuga cu mine să mă ducă la ghid.

În capătul uliței, la drumul principal, era un fel de restaurant și acolo era și ghidul. Iese un băiat tânăr și mă poftește la un ceai.

Să înceapă negocierile de ghizi și motorete

Nenea ghidul mă întreabă ce vreau să văd. Îi zic că vreau să văd bisericile astea de pe lângă Wukro și numaidecât Abuna Yemata Guh.

Ahh ..îmi zice, tocmai am avut o mașină care a plecat la Yemata. Dar este nu știu ce altă biserică prin apropiere și este un festival și mă pot duce la aia. Iar mâine Abuna Yemata. Pentru două zile zice că vreo 185 de dolari.

Fratele meu etiopian, de banii ăștia luam tur din Addis sau din Mekelle nu veneam cu autobuzele până în Wukro. Lasă vrăjeala că ceri prea mult, mă duc să caut o motoretă. Insistă să mai stau că-mi găsește el.

Dă două telefoane și în cinci minute apare un băiat tânăr cu o motoretă. E diacon la una din bisericile de prin zonă, numele e Tsion. Engleză nu știa nimic.

Stau ei și vorbesc și se socotesc și-mi zic că vrea 900 de birr pentru toată ziua pe lângă Wukro.

Le zic că-i dau 800 de birr. Vreo 25 de dolari.

Ok. Batem palma. Pe cai că se filmează.

Probabil puteam scoate și mai ieftin dar eram deja obosit de la atâtea negocieri și nici nu știam vreun preț de referință. Încalecăm pe motoretă, amândoi fără cască pornim spre prima biserică.

Ghidul ăsta din Wukro îmi zisese că mai trebuie să iau un ghid și la biserică, când ajung, să-mi arate drumul. Am zis că da ..da…

Cei de la Tigray Tourism Association îmi ziseseră că nu am nevoie (obligativitate) de ghid decât la Abuna Yemata și la Daniel Korkor.

Mergem pe drumul principal câțiva kilometrii și apoi cotim la dreapta pe o ulicioară.

Întâlnirea cu Rambo – Rocky all in one

Cum intrăm pe ulicioară ne oprește unul. Un băiat tânăr înalt cu o cruce crestată în frunte (cicatrice). Începe să mă ia pe engleză:

-Let me introduce myself. Sunt Crețu Ionel ..bla bla, I am a ghid în the Tigray Region.

Îi zic:

-I dont have nevoie de ghid, my beautiful friend! Mă descurching și fără!

-Nu! Că ai nevoie ..zice Rambo!

Dă să se suie la noi pe motoretă. Să-l luăm și pe el cu noi.

-Unde are you cațering, my friend?

I am ză coming witz you!

-I am fat! N-ai loc!

Începe să vorbească ceva cu Tsion al meu, cu care deja mă împrietenisem. I-a zis că nu-l luăm cu noi. Îl văd că ne face semn crestatul cu cruce să aștepte că revine. Merge să-și ia bicicleta.

Tsion îmi zice (pe Tărzănește) – hai mai dă-l pe ăsta în secundară, hai să ne cărăm de aici!

Bagă bice, Tsioane, zic eu, și ne tirăm, pâr, pâr cu motoreta!

Prindem ceva avans dar ulița era destul de rea și nu puteam băga viteză.

Când mă uit în spate, Rambo pedalând nebunește la bicicleta. Merge în spatele nostru o bucată, după care reușește să ne depășească. Drumul tot mai prost cu fel de fel de bolovani.

La un moment dat aruncă bicicleta și o ia la fugă. Fuge în fața noastră, noi cu motoreta după el. Teoretic faci cam 50 de minute pe jos de la drumul principal până la biserică. Cu Rambo am făcut mult mai puțin.

Ajungem într-un fel de parcare la umbra unui copac. Apăruseră și vreo trei mucoși mici.

Rambo tot asudat, iar mă ia pe engleză!

-You need a guide to show you the way.

-Prietenul meu, ce nu înțelegi că nu am nevoie de ghid?

-Păi eu trebuie să sun priestul să vină and show you the way.

Au sunat priestul. Nu mai știu cine a sunat, ori Tsion ori Rambo și stăteam toți în parcare. Ăștia doi încă sfădindu-se. Rambo zice că nu-mi arată drumul. Eu văd o cărare în spatele lui și trec pe lângă el și mă duc la deal.

Era o costă de deal destul de calcaros, cu urmele pașilor săpate în el. Rambo după noi.

Ajugem în vârf lângă o altă bisericuță mai nouă. Ne punem să așteptăm să vină popii să ne deschidă.

O foarte frumoasă priveliște de sus. Un fel de platou cu fel de fel de crește a munților aruncate aiurea pe margini.

Rambo umblă ca o găină fără cap. Îmi aduce telefonul să vorbesc cu cineva. Era ghidul din Wukro. Îmi zice că am nevoie de cineva ca să-mi arate drumul. Păi zic că nu mai am, că deja am urcat dealul. Mulțumesc.

Iar se învârte în stânga dreapta. Îmi dă pe altcineva să vorbesc la telefon. Îmi arată insigna de ghid etc. Fratele meu ..poți să mi-l dai și pe prim-ministru, am vorbit la Tourism Association: știu că nu am nevoie de ghid la biserica asta!

În timpul acestei scenete se apropie și preoții. Doi băietani.

Mergem spre biserică. Rambo se ține după noi bolborosind.

Când ajungem lângă poarta bisericii, unul dintre popi scoate un chitanțier. Se tot amăgea el că ar începe să scrie, căuta pixul etc. Zici că era un polițai de la noi de pe vremuri care e foarte timid la scris chitanța pentru amendă.

-Ai nevoie de chitanță? zice Rambo.

-Păi n-am? Ce să fac cu ea? Să mă duc la Patriarhul Daniel to reimburse me?

Decartez 150 de birr și intrăm în curtea bisericii cu papucii în mână.

Biserica Medhane Alem Kesho (sau Adi Kesho)

Aici, în curtea bisericii sunt o mulțime de morminte, toate cu pietre deasupra. Biserica e săpată în buza unui deal calcaros. Mă simt de parcă am ajuns din nou în Capadoccia, dar în loc să găsesc biserici goale, i-am găsit și pe proprietari acasă.

Biserica are un fel de pridvor cu patru arce iar tavanul e sculptat din stâncă în diferite forme geometrice. Deasupta ușii principale sunt niște fresce pictate destul de frumos, dar simplist.

Momentul culminant la această biserică e cum deschid ei ușa. Nu au cheie ci un fel de bucată de bambus legată cu niște sfori.

Bagă bambusul ăla pe gaură și trage de sfori în sus. Nu am înțeles exact cum funcționa dar se vede lucru că e de pe vremea când nu se invetaseră lacătele.

Rambo nu se dase bătut și trompeta pe lângă mine explicându-mi una alta, deși îi zisesem să tacă din gură!

Înăuntră e foarte întuneric și nu au curent electric. E bine că am avut lanterna la mine.

Această biserică e una dintre cele mai vechi din Tigray. Ca și în Capadoccia, pare să fi existat o perioadă la început de creștinism, în care nu se axau așa tare pe picturi. Biserica e împodobită doar cu forme geometrice sculptate în stâncă. Are și ea, ca toate celelalte biserici, un fel de altar, unde e ținută o replică a chivotului.

Pe jos erau covoare persane și câteva tobe din piele de capră. Tobele cu piele de capră și toiagele par să nu lipsească de la nici o biserică etiopiană.

Din cauza întunericului dinăuntru nu vezi prea multe și nici pozele nu mi-au ieșit.

Impresia generală: Capadochia Reloaded!

Câteva gânduri despre popi și studențași ajunși ghizi turistici

La plecare am mai dat câte 50 de birr la popi și 50 de birr lui Rambo, că mi s-a făcut milă de el.

Din ce aveam să aflu mai târziu, popii de la bisericile etiopiene nu lucrează „full time”, ca ai noștri cu salarii etc. Sunt țărani obișnuiți care sunt upgradați și la funcția de popi.

La o biserică pot să fie și 30 de popi și toți slujesc împreună. Pâinea și-o câștigă pe ogoare și nu în biserică de aceea banii ce-i pot face de pe urma turiștilor înseamnă mult pentru ei. Umblă fiecare cu câte o cruce de lemn pe care o dau mereu la pupat doritorilor. Îți dai seama care e popă după turbanul alb și șalul pe care-l poartă.

Dacă taie chitanță, banii ajung la mai marii bisericii și ei nu văd mare lucru. De aceea încearcă să nu taie, când pot. Iar un „bonus” e întotdeauna apreciat.

Cazul Rambo

În privința ghidului nostru, probabil a făcut școala pe undeva, unde a învățat și engleza. Mulți merg la universitate în speranța că vor putea fugi de la țară și vor ajunge mari boieri pe la oraș. Unii sunt mai descurcăreți și le merge mai bine, alții ca Rambo, mai puțin. Încearcă și ei să facă un bun de pe urma turiștilor, cum pot. Degeaba știi engleză, că la sapă și la oi nu vine să te ajute Shakespeare.

Începeam să înțeleg cum stă treaba cu bisericile astea și-mi dădeam seama că nu puteam scăpa fără să decartez.

Lângă motoretă, mucoșii de care vă ziceam. Așteptau și ei ceva, pentru că vezi lucru ne păziseră motoreta. E bine că aveam caramele la mine. I-am servit și pe prieteni ăștia.

Am mai vorbit despre problema copiilor, farangi și bomboane. În Tigray e bine să aveți bomboane la voi să plătiți tribut.

Pe tot ogorul e o șatră de copii și vin țipând farangii, farangii. Am fost și eu mucos ca ei cândva, pe dealuri și ogoare și știu că o bomboană face bine la stomac. 🙂

Lets Proceed.

Am continuat cu motoreta spre următoarea biserică. Treceam pe niște uliți destul de rele pe lângă diferite ogoare și capre la păscut. Lemnul e un material scump de aceea gardurile erau făcute din cactuși plantați unul lângă altul. Mi-a plăcut sistemul. Gard viu făcut din cactuși și limba soacrei.

Din loc în loc mai erau pâlcuri de eucalipt. Majoritatea pădurilor de prin Etiopia sunt din eucalipt, dar nu-i lasă să crească foarte groși. Îi taie destul de repede pentru a folosi leațurile la construcția caselor. Din butuc, copacii cresc din nou.

Majoritatea gospodăriilor erau destul de amârâte, dar sunt mai mulți care folosesc doar piatră -mai ales în zona asta. La una din case mi s-a părut că văd niște baligi la uscat pe zidurile netencuite ale casei. E posibil să le folosească pentru încălzire.

În locurile cu grâu, fac un fel de cerc unde treieră cu animalele. Două sau trei vaci se învârt în cerc și calcă cerealele. Apoi se adună paiele și se pun în stog, iar semințele pică la fund, de unde se vântură. În perioada în care am fost eu, mulți treierau în acest mod. Și erau multe stoguri cu paie. Oarecum similară panorama cu locurile pe unde am crescut eu.

Am învâțat de la Tsion să salut trecătorii. :

-Selam No Mama! ..Adică Bună Ziua Mătușă!

-Selam No Baba! – ..dacă e vreun moșulică.

Iar cuvântul salvator etiopian e „-Eși!” . Un cuvânt bun la toate, care înseamnă OK, bine, extraordinar ..etc.

Tsion mai oprea și întreba direcții pe câte o bătrânică.

Mi-a plăcut această excursie printre ogoare și că am avut șansa să-i văd la lucru.

Următoarea biserică a fost:

Biserica Mikael Milhaizengi

Nu mai țin minte cum am găsit preotul, dar cred că era prin zonă, deoarece a venit repede. Cred că l-am sunat. Bisericuța e pe un deluț, înconjurată de o pădurice. E foarte mică, un fel de chilie săpată într-un deal. E din secolul 8 și înauntru are forma unei pâine etiopiene numită „himbasha”. Localnicii spun că această biserică ar fi pecetea lui Dumnezeu pe pământ.

Am plătit 150 de birr intrarea. Din nou fără chitanță.

Are un mic altar care e pictat, dar cred că icoanele nu sunt foarte vechi.

Le fiecare biserică, scenariul se repeta. Tsion mergea se închina și se ruga în fața altarului. Uneori mai pupă și stoleria ușii.

Am făcut un selfie cu popa și mai cerea un „Bonus”. Era singurul cuvânt pe care-l știa pe engleză. M-am făcut că nu înțeleg.

Mititcă, frumușică, din nou mi-a adus aminte de Capadochia.

Nu departe de biserica asta e:

Petros We Paulos

Alt popic venit după ce a fost telefonat. Aici era un alt studențaș care stăteau cu o carte sub un copac. A început și el aceleași povești ca Rambo. El a fost cel care a sunat popa.

I-am zis că-i dau 50 de birr și nu am nevoie de serviciile lui. I-am dat de la început, dar a zis că vine cu noi din plăcere.

Era la universitate și visa să ajungă inginer.

Biserica asta e la înălțime și trebuie suit pe un fel de scară destul de firavă. Se poate sui și direct pe munte. Popa când a venit a suit pe munte, sunt locuri săpate de cei care tot au urcat, dar peretele e destul de abrupt și trebuie să știi cum calci. Noul meu ghid zicea că o femeie a picat și a murit de pe stâncă și de aceea au făcut scara de lemn.

Biserica asta e zidită sub un munte. E un fel de scobitură în munte și acolo au făcut bisericuța. Era proaspăt vopsită în alb.

Noul meu ghid vorbea în engleză, dar mai prost decât Rambo. Nu prea îl înțelegeam. Se intră într-o cameră pustie, cu un acoperiș de lemn, după care pe o ușă foarte strâmtă se intră într-o capelă.

Niște icoane foarte simpatice cu fecioara și alți sfinți. Sunt nouă sfinți, veniți de prin Middle East care au propăvăduit creștinismul prin Tigray și ei sunt de obicei amintiți prin icoane.

Mai sunt 24 de sfinți ai apocalipsei și Sf. Gheorghe.

Aici am dat 200 de birr că nu mai aveam mărunt.

Afară se iese pe un fel de balcon de unde este o panoramă frumoasă. În spatele bisericii este un izvor și mi-au dat să beau apă și să mă spăl. E vorba să aibă puteri miraculoase. Lângă izvor sunt niște morminte unde se văd niște oase de călugări.

O parte a balconului era destul de crăpată e posibil ca să o ia la vale într-o zi. Din câte am înțeles biserica nu mai este folosită în prezent pentru popor, dar popii vin o dată pe lună, o zi, să se roage aici.

Icoanele sunt frumușele și ascensiunea e oarecum mai dificilă decât la celelalte biserici din zonă. Nu se compară însă cu drumul de la Abuna Yemata sau Daniel Korkor. Aici în câteva minute ești sus. Nu durează mult o vizită la această biserică.

La plecare ghidul meu îmi mai cerea bani. Păi crezusem că ne înțelesesem!

După ce am vizitat-o și pe asta ne-am întors la drumul principal și mergeam înspre Wukro. Undeva am făcut dreapta și am început să trecem munții, înainte să ajungem în Wukro.

 

Când am ajuns pe vârful unui munte, Tsion mi-a zis, pe aici prin zonă stă bunica mea. Nu ai vrea să o vizitezi?

Cum să nu? Hai la bunica!

La bunica lui Tsion

Pe lângă vizitele la biserici, mi-a plăcut mult și această abatere de la itinerariul turistic. Am urcat pe jos pe niște cărări, deoarece nici cu motoreta nu mai puteam merge.

Bunica lui Tsion stătea undeva într-o buză de munte cu o panoramă minunată asupra văii.

Gospodăria era înconjurată cu ziduri de piatră. Lăsaseră niște seceri în drum, probabil se întorseseră de la secerat când îi sunase Tsion.

Până să ajungem la casă am trecu pe lângă un cerc făcut cu pietre pe margini. M-am găndit că acolo e locul unde treieră grâul. Mai aveau și o cisternă rotundă de apă, săpată în pământ dar era cam goală. Probabil că încearcă să adune apa, pentru a le ajunge în perioada secetoasă.

Am intrat în curtea casei, iar pe centru era un fel de colibă rotundă zidită din piatră.

Noi am intrat într-o clădire adiacentă construită din cârpici și cu acoperiș de tablă. În afară de câteva afișe destul de kitchoase pe pereți – unul cu fecioara Maria (albă – stil catolic) și altul cu o etiopiancă în costum popular servind cafea nu era nimic.

Am întrebat ce e în coliba rotundă zidită cu pietre? Eu crezusem că e un grajd pentru animale. Mi-au zis că e un alt dormitor. Ups …

Pe un pat era întinsă o femeie mai tânără. Cred că era bolnavă ceva. Lângă ea puseseră un fel de măsuță pe niște iarbă și au servit ceva cafele. Au obiceiul ăsta de a servi cafele pe iarbă proaspăt tăiată și de a arde tămâie.

Înainte să intrăm în casă Tsion rupsese o creangă cu frunze dintr-un copac și mi-o dase. Nu înțelesesem ce trebuie să fac cu ea. Mi-a arătat să o folosesc să-mi scutur praful de pe piciaore. Mă prăfuisem de la motoretă.

În casă au adus niște apă într-un lighean și ne-au turnat și ne-am spălat pe mâini. Am stat pe un fel de laviță făcută din pământ.

Au adus niște miere de albine și niște pâine, pe care am împărțit-o cu Tsion.

Nu am avut ce povesti tare mult că nu știa nimeni engleză. Ne înțelegeam mai mult prin semne.

La plecare l-am întrebat pe Tsion dacă să las ceva pentru mierea de albine și a zis să las 100 de birr. Am vrut să-i dau bunică-sii, dar nu a vrut să ia mătușa. O femeie foarte de treabă. Nu toți etiopienii sunt după bani, chiar dacă ar avea nevoie.

I-am mulțumit pentru ospitalitate și i-am trimis o pungă cu ciocolăți a doua zi. Ce am găsit pe la magazinul local din Wukro.

Ultima biserică pe ziua aceea a fost:

Biserica Abraha We Atsbeha

Asta este cea mai mare biserică din această regiune și e considerată una dintre cele mai frumoase. Tsion încerca să-mi zică că mă duce la o biserică „Level 1”. Asta era una din puținele fraze pe care le știa în engleză.

Am văzut apoi și pe autobuze, scris Level 1 și Level 2. Dacă e autobuz mai nou ..probabil e Level 1. Astea de sar bucăți din ele sunt Level 2.

Îmi mai arăta și ceva de o pălărie ..deci m-am gândit că e sediul vreunui ierarh cu pălărie mai mare.

E în vale, aproape de drumul ce vine din Wukro înspre Hawzen.

Urcând deluțul înspre biserică am văzut și niște ditamai veverițele sărind pe pajiștele din împrejurimi.

Toată catedrala e săpată în stâncă, dar are și un fel de pridvor zidit. Pridvorul a fost zidit în timpul ocupației italieni și doreau să le arate localnicilor că și ei sunt creștini.
Aici am mai întâlnit doi turiști străini veniți cu un ghid și un jeep. Două persoane mai în vârstă.

Dacă bisericile care le văzusem până atunci erau mai mult chilii, asta e mult mai largă și înaltă în interior.

E săpată în munte și e în formă de cruce. Altarul e în capăt, ascuns de o perdea.

Seamănă cumva cu mănăstirile pictate de la noi.

Mi-a atras atenția o icoană cu Fecioara Maria alaptând pruncul Iisus (tit out). Știu că am mai văzut (auzit) de astfel de icoane, dar cred că sunt destul de rare.

Aici am plătit 200 de birr.

Cu biserica asta am încheiat ziua respectivă.

I-am zis lui Tsion ca a doua zi să mergem la Abuna Yemata și zona aia și i-am zis că-i dau 1000 de birr pentru o zi.

M-am întors plin de praf și obosit la hotel, dar zona asta a Tigrayului a fost o introducere frumoasă pentru a înțelege cultura și viața de zi cu zi a creștinilor etiopieni din highlands.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.